POLIMORFISMUL LIMBAJULUI ÎN POEZIA LUI STELIAN STAN
O carte este o lume de semne şi de sensuri. Lumea autorului ei. Limbajul are o origine divină, sau nu este decât expresia unei necesități practice şi sociale. Sensul unui cuvânt este în întregime cuprins în interiorul sistemului din care face parte acest cuvânt, lată de ce logica poeziei nu poate fi decodată cu mijloacele aparținând logicii diurne.
Între „Univers” și „Templu” (simboluri absolute, primul înglobator, al doilea înglobat), poezia lui Stelian Stan, din ultimul său volum „Monolog lângă templu”, este expresia rafinată şi spiritualizată a unei stări de inducţie filozofică: „Atunci m-am întors la tăcerea mea, ca la o tăcere a Templului/ depăşindu-mă/ prin indiferenţă prin/ gustul meu pentru suferinţa carnală./ Bucuria licărită, de-o stea fără umbră/ adâncime a timpului/ preschimbat el însuşi/ în piatră. Fiecare/ grăunte al muntelui/fiecare arbore de/ întuneric acest Univers rătăcit/ în neputinţa de/ a căuta ceva, în intimitatea lui Dumnezeu.” (poemul „XI”).
Limbajul fundamental este limbajul metaforic, cel care privilegiază alte moduri de expresie decât relațiile logice: „pântecul de apă al nopţii”, „porțile umbrei”, „aripa ploii își răsfrânge penajul”, „buzele curcubeului”, „eternitate înflorită”, „părul lung și frumos al mormintelor”, „şuviţă de sânge”, „fruntea netedă a fântânii”, „iarba poemelor lui Homer”, „pielea de marmoră a copacilor”, „copilul albastru”, „lumina precum o prințesă desculță”, „păsări în formă de cruce”, „o batistă de frunze, o batistă de foc” etc.
Puțini sunt autorii de poezie de astăzi atât de obsedați de precizia în exprimare a celor mai subtile idei. „Claritatea” în poezia lui Stelian Stan (beneficiar al mai multor premii literare) pare obţinută nu prin aprinderea unui reflector – care, alungând brusc întunericul, face ca însăși lumina să fie lipsită de adâncime şi, într-un fel de semnificație – ci prin subțierea treptată a umbrei prin zdrenţuirea ei îndemânatică, prin care lumina să-şi facă loc cu dificultate, parcă, stingându-se şi reaprinzându-se necontenit, pâlpâind mai întâi, ca să izbucnească triumfătoare abia la sfârşit: „Nu am ce face cu vorbele/ îngerului/ dacă Doamne/ m-ai condamnat/ la ființă./ Firul de iarbă/ imită singurătatea/ sufletului meu/ solidificat oprindu-se la/ nepătrunderea Ta./ Sufletul meu/ supus/ în cădere la obligația/ de a respira./ Tot atât de bogată/ ca o lumină nocturnă/ prezența în noi, a dorului de neant./ Arborilor le lipseşte/ puțină tristețe, pentru a ne sugera prin/ gesturile lor arta/ de a supraviețui.” (poemul „X”).
Preţul acestei „clarități” nu mai constă în sacrificarea a tot ce pare să se opună unei înţelegeri facile a discursului poetic; adevărata înţelegere e totdeauna incompletă.
Pentru Stelian Stan, arta poetică (prin folosirea cu precizie a cuvintelor) nu mai are nici un secret. Cuvântul, în versurile sale, este o specie de condensat a energiei intrinseci a sentimentului. Din acest punct de vedere, cuvântul este un element creator, un sentiment portativ, care traduce în exterior energia creatoare a autorului său.
„Monolog lângă templu” este cartea care merită stima și respectul adevăratului iubitor de poezie.
