I-AM CONDAMNAT LA MOARTE PE BĂTRÂNI

Se poate spune, fără teama de a greși, că în anul de grație 2020 i-am condamnat la moarte pe bătrâni.

Prinsă-în ghearele unei pandemii căreia nu i se cunosc izvoarele și nici leacurile, planeta s-a crispat sub forța pumnului închis al destinului ei intergalactic. Am înțeles (oare?) micimea ființei omenești în fața naturii, pentru că fie cutremur, fie incendii devastatoare, fie invazii copleșitoare de ape-nvolburate, fie pandemii năucitoare și ucigașe deopotrivă, în fața naturii dezlănțuite omul nu poate face nimic…

Astăzi trăim efectele inimaginabile ale pandemiei Covid -19. Virus care ucide mai ales pe cei aflați la vârsta senectuții. Ucide nu doar pe bătrâni, ci și pe tineri, dar mai cu seamă pe bătrâni. Că virusul-epidemic, pandemic ucide nu este o noutate, stă în firea oricărui virus puternic s-o facă. Noutatea constă în faptul că omul, cea mai inteligentă ființă de pe pământ contribuie esențial la răspândirea bolii. Omul zilelor noastre nu răspândește numai boala, ci și moartea prin acțiuni fără cap, prin ignoranță, prin prostie și, ceea ce este mai grav, prin legi nesăbuite. Așa zisele Ordonanțe Militare care îngrădesc drepturile fundamentale ale omului, în special libertatea de mișcare au contribuit și contribuie din plin la scurtarea vieții celor în vârstă de peste 65 de ani. Izolarea lor și, mai drastic, încercarea de a-i carantina forțat într-un fel de lagăre (hoteluri) care amintesc de trista și criminala esență fascistă, le-au grăbit multora dintre ei sfârșitul. Bătrânii nu mor numai de Covid 19, sau de alte boli preexistente, ei pot muri (fragili fiind) și de supărare, de singurătate și de stres. Sunt obligați să suporte, cu supușenie, atacurile celor aflați în putere, a decidenților politici și/sau militari. Cei tineri au pus astfel o barieră de netrecut în fața bătrânilor. I-au condamnat pe aceștia din urmă la o moarte lentă în izolare, căci ce altceva sunt patru pereți decât un fel de coșciug mai mare.   

Justificarea transferării bătrânilor într-o lume paralelă, sau în lumea cealaltă, este acest coronavirus. Casele de bătrâni se golesc. Familiile rămân fără bunici. Tot ce trece de 70 de ani se mută în urne funerare sau în cimitir. Oamenii încă tineri descoperă că întreţinerea bătrânilor este o povară financiară în plus. Statul este şi el îngrijorat, întrucât bătrânii au nevoie de medici, de personal specializat, de bucătari, de activităţi adecvate stării lor mentale şi psihice O acumulare de îngrijorări, de dezbateri, de oftaturi, de grimase, de gesturi iritate, de calcule băneşti, de tentative de reformare a sistemului de pensii etc., etc…

Şi aşa dispare treptat o întreagă categorie de populaţie.

Asta mă duce cu gândul la poporul japonez, care, prin secolul al XIX-lea, în unele regiuni sărace al Japoniei, bătrânii care împlineau 70 de ani și nu mai puteau munci erau duși pe câte un vârf de munte și lăsați acolo să-și aștepte moartea.

 Oamenii hiperactivi având astăzi 30 sau 40 sau 50, maximum 60 de ani uită că vor îmbătrâni la un moment dat și că posibilitatea apariției unei noi pandemii este extrem de reală…  

Timpul trece, şi încă foarte repede!