ÎNGERA DE LA MIEZUL NOPȚII
Mi-a bătut în geamul de la fereastră, ca și altă dată, cu aripa-i înmiresmată. Purta pe umeri mantia de sidef a fulgilor ninși din înaltul venirii sale… Era miezul nopții legendare când ți se împletesc fuioare lungi de gânduri… neființa balansând cu apriga dorință de a fi… A pus aripa-i dreaptă la ochii nocturni dorind să vadă orânduirea alcătuită a speranțelor, viselor, dorințelor mele și dorul… Erau ele așezate în glastre multiple încercând să le ascund de știința oamenilor simpli… dar ea le știa locul și strecurându-și privirea pe sub ușorul ferestrei începu să le răscolească și să le așeze într-o nouă ordine, mai frumoasă pe etajerele pe care-mi țin eu cărțile… Nu există obiect mai adânc, mai tainic, mai fecund, mai orbitor ca o fereastră luminată de îngera mea… Dincolo de această fereastră, la miezul nopții, trăiește viața, visează viața, suferă viața… Poate mă veți întreba dacă sunt sigur că această apariție în miez de noapte la fereastra chiliei mele este cu adevărat îngera. Ce-mi pasă mie de îndoielile voastre dacă ea m-a ajutat să trăiesc, să simt că exist și că sunt ceea ce sunt…
