IMAGINARA BANCĂ
E toamnă. Pământul adoarme încet sub ploaia frunzelor arămii, iar vântul poartă mirosul amar de sfârșit. Noi nu mai suntem aici, ci undeva mai sus — acolo unde nu există locuri, ci doar simțiri.
Pe o bancă imaginară, plutim între nori unde cerul nu mai are margini. În jurul nostru trec cocorii, alunecând în zborul lor lin, lăsând în urmă adierea ușoară a unei tăceri ce seamănă cu regretul.
Privim lumea de sus, mică și departe, și ne dăm seama că am fi putut sta pe o bancă adevărată, într-un parc adevărat, cu frunze adevărate căzând peste umerii noștri. Dar timpul nu a vrut. Sau poate noi nu am știut să-l oprim.
Acum, doar banca aceasta ne mai așteaptă — una care nu s-a sprijinit niciodată de pământ, ci de gândurile noastre. O bancă din lumină, din dor și din tăcere. Pe ea ne odihnim sufletele, privind cocorii ce pleacă spre alte ținuturi, purtând cu ei amintirea unei toamne care n-a fost.
Și poate că în altă viață, pe alt cer, banca noastră va deveni reală. Până atunci, rămâne imaginara bancă — locul unde ne întâlnim în fiecare gând, când frunzele cad și cerul miroase a depărtare.
