MAXIMA IPOCRIZIE

Sfintele sărbători de Paști, care tocmai au trecut, au re-adus în lumină maxima ipocrizie de care este în stare ființa umană.

Conduceam acasă, într-o seară, pe cineva. Trecând prin fața unei biserici o văd cum face trei cruci  și o aud zicând „Doamne ajută”. La câțiva metri mai încolo se împiedică și începe să drăcuiască de mama focului. O întreb: abia ai făcut cruce și te-ai rugat Domnului, acum ești cu dracul în gură? S-a supărat foarte rău de cele spuse de mine…

Pe de altă parte am văzut, nu fără o ușoară uimire, extraordinara forfotă a oamenilor, agitația lor de a cumpăra și a pregăti tot felul de bucate și băuturi întru delectarea și îndestularea trupului cu ocazia Învierii Domnului nostru Isus Hristos. Același spectacol în viața reală, de toate zilele, cât și pe internet, pe facebook (mai cu seamă). Au început userii, care mai de care, să posteze fotografii cu mâncăruri savant alcătuite, ouă roșii care nu mai sunt roșii, ci verzi, galbene, cu floricele și alte minunății de-ale gurii și burții totodată…

Și astea contrar celor ce se spune în Cartea Sfântă despre viața și învățăturile lui Isus. Ca de pildă ouăle trebuie să fie roșii pentru că ele au fost înroșite de sângele lui Isus. „Nu vă îngrijorați că nu veți avea ce mânca mâine, că nu veți avea ce bea, că nu veți avea cu ce vă îmbrăca…” „Vindeți toate bogățiile și dăruiți avutul vostru sărmanilor, căci mai ușor trece o cămilă prin urechile acului decât un bogat pe ușa Casei Domnului”… ș.a.m.d. Nu am de gând să înșirui aici ceea ce un adevărat credincios (nu unul închipuit) știe și cunoaște. Nu am văzut pe nimeni, dar absolut pe nimeni să spună că în așteptarea învierii Domnului a făcut o faptă bună, a dăruit ceva sărmanilor. Nu, toată lumea s-a folosit de acest prilej pentru a mânca, a bea și a se distra…

Relația cu Dumnezeu nu este una demonstrativă, nu este una a gestului gratuit, de fațadă, teatrală, ci se înfăptuiește în taină, în sufletul tău către sufletul Lui.

Iată ce numesc eu maxima ipocrizie. Spunem că suntem credincioși, dar imediat suntem gata să drăcuim. Spunem că ne bucurăm de Învierea Domnului dar facem ouăle verzi. Spunem că sărbătorim Învierea Lui, dar de fapt ne ghiftuim noi până la refuz. Ne lăudăm cu ceea ce avem în loc să trăim momente de reculegere sfântă, purificatoare. Privim în curtea vecinului în loc să ne aplecăm asupra păcatelor noastre.

În ce mă privește sunt liniștit. Nu fac cruci cât roata carului, nici mătănii cu fundul în sus ca să vadă lumea cât de credincios sunt. În 1995 am renunțat la tot ce aveam și am făcut o fundație pentru a-i ajuta pe cei sărmani. Sunt împăcat la gândul că Dumnezeu va ști să aleagă grâul de neghină. Chiar dacă acum nu mai am nimic de dăruit decât sufletul meu întreg sunt fericit că risipa mea a fost una cu folos în beneficiul acelora care, la un moment dat, au avut nevoie de risipa mea roditoare în casa lor. „De ce ești fraier, că nu-ți face nimeni statuie” îmi spunea cu tristețe o prietenă. Sărmana de ea nu înțelegea că eu nu pentru statui fac ceea ce fac, ci în lumina a ceea ce sufletul meu a înțeles din învățăturile Lui, pentru că noi suntem făcuți „după chipul și asemănarea Lui”.

Adevărata îndumnezeire vine din această conștientizare și nu doresc să-mi duc zilele pe care le mai am într-o maximă ipocrizie…

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.