Mă întorceam, a doua zi de Paști, de la Piatra Neamț (locul în care m-am născut și copilărit) către orașul patimilor mele, Ploiești. Ca să intri în Bacău, venind dinspre Piatra Neamț, ai două posibilități: ori o ții drept și traversezi orașul, ori faci dreapta, pe „variantă”, un fel de șosea de centură, ocolind mare parte din aglomerația specifică centrului. Am ales varianta pe „variantă” ca să zic așa…

Mai aveam cam 5 kilometri până la ieșirea din oraș. Opresc pe dreapta la umbra strepezită a unui pom uriaș. Ridic capota motorului, pentru răcorire, îmi iau termosul, țigările, bricheta, telefonul, un prosop și mă așez pe marginea șanțului, ceva mai sus, lângă un boschet… Mă sună cineva sau sun eu pe cineva, nu-mi amintesc. Cert este că vorbeam la telefon când pe partea cealaltă a drumului, venind de nu știu unde, trecea ea. Ajunsă în dreptul meu începe să se frece pe burtă, ușor, în ample mișcări circulare. Imediat am prins mesajul și, între două mașini, o întreb scuturându-mi palma în acel gest știut de toată lumea:

  • Ce faci? Tot între două mașini îmi răspunde împungând lateral aerul cu degetul.
  • Mă fut. Te interesează? Mă interesa, cum să nu mă intereseze. Las telefonul și-i fac semn să traverseze, să vină mai aproape. Face precum i-am spus, vine. Fata nu arăta rău, ba aș zice că dimpotrivă. Stătea bine pe amortizoare. De sub pantalonii mulați se vedeau clar coapsele-i rotunjite. Sânii, de mărime medie, slobozi, ademeneau privirea cu sfârcurile înțepând bluzița albă de vară. Poate puțin cam bronzată, dar asta nu mă deranja. Eu nu sunt rasist…
  • Și care e prețul? Întreb.
  • 50 oral, 80 normal. Am și balonașe.
  • Ce ai?
  • Balonașe. Ca să-mi demonstreze că are, scoase din poșetă un șirag de pernuțe mici de culoare verde. Erau prezervative.
  • Aha, zic. Și unde crezi că putem s-o facem?
  • Uite acolo, după boschetul ăla.
  • Cum după boschet, bre? Tu nu vezi ce pricăjit e? Ne vede toată lumea.
  • Ei ne vede, nu ne vede. Și făcu un pas către mine cu intenția vădită de a se apropia mai mult. Numai că, spre norocul sau ne-norocul meu, se înțepă într-un spin măreț crescut nu știu cum taman în calea ei, pe marginea drumului, ceea ce-i înfrânse elanul… Eram, cam cum s-ar zice, la adăpost, apărat de spini… Impetuozitatea ei verbală și gestuală începuse să cam inhibe bărbatul din mine care (încă) mai este. Am continuat totuși, așa, în virtutea inerției.
  • Auzi, da tu știi să dai din buric? Ca Shakira?
  • Cum să dau din buric? Cine-i asta, Shakira? Tu faci mișto de mine?
  • Adică nu știi cine-i Shakira? O cântăreață celebră. Dă din buric. Shakira e viața mea…
  • Tu spune dacă vrei sau nu vrei, că pe mine mă costă cât timp stau aici de vorbă cu tine.
  • Mă, de vrut aș vrea, dar, pentru că nu avem unde, nu mai vreau. Tu nu vezi ce aglomerată e șoseaua? Șoferii deja ne claxonează ca nebunii. Ce vrei, să facem spectacol în buza șanțului?
  • Bine, dacă nu vrei, nu vrei. Și plecă. După vreo 10 minute am plecat și eu, dar n-am făcut un kilometru-doi că un val puternic de căldură îmi cuprinse întreaga făptură. Organul mi se revoltă cerându-și dreptul la ființare.. Eram cuprins de-o excitație inexplicabilă. Am oprit din nou. De data asta hotărât, având în minte foarte clar ceea ce aveam de făcut. Am coborât și cu mâna streașină la ochi am cercetat înapoi, în zare. N-am mai văzut-o. Altcineva o luase…

Destul de greu, recunosc, am reușit să mă calmez. M-am urcat la volan, am pornit, am plecat. Nu e prima dată când organismul meu reacționează total aiurea. Și întotdeauna după ce trec pe lângă oportunități.

Încă mi-e neclar. Îmi pare și nu-mi pare rău că n-am încercat să rezolv ceva cu Shakira de Bacău. Multe alte ocazii se ivesc la drum, se știe, dar Shakira de Bacău a fost singura care mi s-a-nfipt adânc în creiere…

">http://burdujan.com/wp-content/uploads/2018/04/SHAKIRA-DE-BACAU.jpghttp://burdujan.com/wp-content/uploads/2018/04/SHAKIRA-DE-BACAU-200x160.jpgGheorghe BURDUJAN2018La zishakira dde bacauMă întorceam, a doua zi de Paști, de la Piatra Neamț (locul în care m-am născut și copilărit) către orașul patimilor mele, Ploiești. Ca să intri în Bacău, venind dinspre Piatra Neamț, ai două posibilități: ori o ții drept și traversezi orașul, ori faci dreapta, pe „variantă”, un fel..."Când mă analizez, mă detest. Când mă compar, mă prefer!"