PILDELE AMICULUI X (II) Proprietar și chiriaș sau prinț și cerșetor

Cum a ajuns amicul meu să fie evacuat din casa în care locuia, să-i fie scoase și aruncate în stradă toate lucrurile, agoniseala lui de o viață…

            În vremurile de tristă amintire ca să ai acces la un apartament trebuia să faci o cerere şi să aştepţi ca statul să-ţi repartizeze o locuinţă. Doi prieteni (amicul X și prietenul său) depun (în aceeaşi zi) respectiva cerere. După perioada obligatorie de aşteptare, unul primeşte un apartament cu trei camere într-un bloc, celălalt (amicul X) primeşte o garsonieră într-o casă naţionalizată. Se-ntâmplă Revoluţia din 1989. Românilor li se oferă o şansă extraordinară: pot deveni proprietarii locuinţelor pe care le ocupau la acea dată ca chiriași ai statului.

            Din momentul acela lucrurile se complică dramatic pentru amicul X. Prietenul său își cumpără apartamentul cu trei camere (în care locuia) la un preţ derizoriu, echivalent cu acela al unui frigider de mărime medie. Amicul X nu poate să-şi cumpere garsoniera pe care o locuia de 20 de ani pentru că au apărut, ca din pământ, vreo trei proprietari ai casei în care se afla garsoniera.

           Nou apăruții proprietari ajung la concluzia că este mai bine pentru interesele lor ca toţi locatarii imobilului să fie evacuaţi pentru ca ei să vândă casa unor afaceriști. S-a ajuns la judecată, prin tribunale etc. În final amicul X, fără avocat, nu are ce face în fața noilor reglementări legale apărute după Revoluție, care prevedeau ca toate bunurile confiscate de comuniști să fie restituite în natură moștenitorilor de drept. Executorul judecătoresc, însoțit de poliţişti, pune în aplicare hotărârea judecătorească și-l execută pe amicul X scoțându-i în stradă toate lucrurile, agoniseala lui de o viață. Statul român nu intervine sub nici o formă.

           Cu ce a greşit amicul X ca să ajungă în această situație? Prietenul său este fericitul proprietar al unui frumos apartament cu trei camere, în timp ce el a ajuns pe drumuri. Amândoi fiind de aceeași condiție socială, având, inițial, aceleași drepturi. Norocul, neșansa, soarta, destinul sau mai știu eu ce au făcut ca amicului X să-i fie repartizată o locuință într-o casă naționalizată, iar prietenului său un apartament la bloc. Milioane de români „de la bloc” au devenit proprietari pe apartamentele lor pe care le locuiseră, până atunci, cu chirie. De ce nu s-a întâmplat invers (amicul X la bloc și prietenul său la casă)? De ce nu a primit și amicul X un spațiu de locuit la bloc? Numai Dumnezeu știe.

           Iată cum Revoluția din decembrie 1989, pe lângă imensele beneficii  pe care le-a adus, a provocat și mari suferințe, adevărate drame (mulți s-au sinucis!) unor oameni nevinovați, respectivi acelora care au avut ne-șansa să nu locuiască la bloc (ca majoritatea populației urbane), ci în casele naționalizate…

            Și ca să fie „tortul” perfect  a mai intervenit ceva: cei doi prieteni au devenit duşmani: Prietenul amicului X apără cu îndârjire interesele proprietarilor, în timp ce amicul meu X pe  cele ale chiriaşilor. Dacă era invers?

            Așa a ajuns amicul meu să umble din casă în casă, chiriaș la nesfârșit, găzduit pe ici, pe colo, de câte o doamnă mai miloasă, până la ultima de care a și divorțat din motivele menționate anterior…

            Am auzit la televizor întrebări tâmpite (referitoare la chiriașii evacuați din casele restituite proprietarilor) de genul: „de ce nu și-au construit, până la vârsta aia, X și Y și Z câte o casă pentru a fi și ei proprietari”. Răspund eu acum și aici în numele acestor nefericiți de chiriași: câți dintre voi, proprietarii de la bloc, ce v-ați cumpărat apartamentele pe nimic, v-ați construit o casă a voastră, din banii voștri, în comunism? Câți? De ce aproape toți proprietarii – moștenitori apăruți după Revoluție au făcut afaceri cu moștenirile lor, vânzându-le la prețuri fabuloase? Ei nu și-au revendicat un imobil pentru a locui în el, că nu aveau unde în altă parte, ci pentru a face din el obiect de negoț haiducesc…

            Da, după cum se vede, sunt de partea amicului X, căruia îi împărtășesc în totalitate nefericirea. Rămân la părerea și la convingerea că fiecare dintre noi are un destin de la care nu se poate abate. Dacă așa s-a întâmplat înseamnă că așa trebuia să se întâmple. Sunt în viață „polițe” de plătit în numele altora, greșeli de reparat ale înaintașilor noștri (probabil), drumuri de parcurs ale căror sensuri nu noi le-am stabilit și trasat, ci o forță transcendentală…

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.