Pe vremea stalinistă s-a creat mecanismul prin care scriitorii şi artiştii erau utilizaţi ca eficienţi propagandişti ai ideologiei care-şi propunea formarea unui „om nou”. Erau numiți „ingineri ai sufletelor” şi răsplătiţi băneşte şi/sau cu demnităţi publice, extrem de importante.

Scriitorul Petru Dumitriu este reprezentativ în acest sens. S-a scris mult despre Petru Dumitriu și a fost considerat chiar „cel mai important scriitor român” datorită, în special, romanului de 1500 de pagini Cronică de familie

Dar, din decembrie 1949 şi până în mai 1952 scriitorul Petru Dumitriu a scris romanul-fluviu „Drum fără pulbere” (o carte de 700 de pagini, supranumită în epocă „epopeea Canalului”) Cartea a intrat, imediat după apariţie, în manualele şcolare. Ediţia următoare s-a scos în mare viteză la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, al cărei director era însuşi scriitorul.

Lectura de azi a cărţii impune observaţia că gândurile şi faptele eroilor din “Drum fără pulbere”, se sustrag logicii unei judecăţi normal omeneşti. Este o carte aiuritoare care-ți produce greață!

Unii – muncitorii calificaţi aduşi de la alte şantiere – sunt „oameni noi” până în măduva oaselor (în chiar intimitatea momentului de dragoste vorbesc de „demascarea” sabotorilor”). Alţii – tineri necalificaţi –iau exemplu de la cei dintâi. Toţi – prin vigilenţă, gazete de perete, şedinţe de partid şi UTM – „luptă” pentru producţie şi dejugarea stratagemelor „duşmanului de clasă”. Aici se reeducă (uneori indirect) intelectualii,  care descoperă sensul „adevărat” al vieţii.

Un capitol asupra căruia se zăbovea cu studiul în licee, este cel al vizitei lui Gheorghiu-Dej pe şantier. Imaginaţia scriitorului debordează în descrierea întâlnirii cu muncitorii. „La primăvară vom primi din Uniunea Sovietică zeci si zeci de excavatoare electrice din acelea cu care oamenii sovietici construiesc socialismul” – se confesează Dej constructorilor. „Copiii ăştia vor creşte pe şantier odată cu socialismul, ei vor fi copiii socialismului”.

Şantieriştii se manifestă-ndată entuziast, năpădiţi de furnicăturile responsabilităţii de-a construi.

În epocă, fără a lua seama la „esenţa revoluţiei proletare”, intelectualii ironizau cele patru clase primare ale lui Dej.

Un scriitor de valoarea și talentul indiscutabil al lui Dimitriu contracarează însă orice cârteli la adresa conducătorului. Şi îl prezintă ca… „exeget  literar”! „Am să-ţi trimit de la Bucureşti poeziile lui Eminescu şi-am să te-ntreb care ţi-au plăcut mai mult, îi promite eroul de roman Dej, activistului de partid. Nu se poate să nu-l cunoşti pe Eminescu. Când mai vin pe-aici îl discutăm”.

După sistarea lucrărilor Canalului, „epurat” din circuitul public, romanul a devenit o raritate bibliofilă.

Deşi Petru Dimitriu va declara după 1990 că ruşinea de-a fi scris o asemenea carte l-a determinat să emigreze, „culpa” nu l-a împiedicat să rămână în ţară până în 1960.  Nu l-a privat de succes. Nici de bani.

La auzul ştirii sale de emigrare, Gheorghiu-Dej a fost uluit. De ce să plece din ţară, când câştiga mai mulţi bani decât conducătorul ei?

(Visited 40 times, 1 visits today)