EXERCIȚIU DE MEMORIE (III) – PRESENTIMENTUL

Mi-am stricat ceasul. Am vrut să-i schimb bateria, dar nu se dădea deschis nici de-al dracului. „Există o anume încăpățânare a lucrurilor” spune pe undeva Marin Prada vorbind despre țăranul care dorind să scoată lanțul de pe grumazul unui cal nu reușea deloc, deoarece lanțul se încolăcise, se înnodase într-un anume fel că nu mai puteai să-l desfaci. Țăranul, înfuriindu-se din ce în ce mai mult, era pe punctul să taie gâtul calului pentru a scoate lanțul.

L-am răsucit pe toate părțile, am încercat cu o șurubelniță, cu un cuțit foarte ascuțit, zadarnic. Până la urmă, la fel ca țăranul lui Preda l-am trântit disperat de muchia mesei. I-a sărit capacul, bateria, dar și limbile. Capacul și bateria le mai pot eu pune, dar limbile? Ei p-astea nu mai ține, nu mai pot că limbile unui ceas de mână au un orificiu de fixare extrem de mic pe care numai cu o lupă foarte puternică îl poți vedea și numai un meseriaș specializat le poate pune la loc. Așa că l-am pus într-o pungă și-am plecat prin centru să caut un ceasornicar.

Cu ochii pe sus, beliți pe la reclame și vitrine mă lovesc de un bărbat de vreo 45-50 de ani, brunet cu părul bogat și creț. Îl văd că se oprește în loc, mă fixează cu privirea câteva secunde, apoi, ducându-și  mâna prin părul său bogat, își continuă drumul. Gestul lui de a se controla, de a simți că mai are păr și că e la fel de bogat, creț și la locul lui ca o podoabă cerbească, m-a făcut să-mi dau seama că, în ciocnirea noastră rămăsesem cu capul descoperit, gluga de la geacă fiind căzută pe spate.

Întâmplarea asta a declanșat în mine un șuvoi de întrebări. Nu era prima dată când mă plimbam pe jos, mai ales vara, și vedeam bărbați trecând pe lângă mine ducându-și mâna la păr de control și de teamă să nu-l piardă și să arate ca mine, chel. Mi-am acoperit repede capul, nu ca să-mi ascund chelia de privirile compătimitoare ale bărbaților, ci pentru că îmi era frig.

Viața ne ia în brațele ei generoase așa cum ne-a lăsat natura. În buna lui mărinimie Dumnezeu a aruncat pe pământ semințele menite să rodească în fiecare din noi. Unele semințe au fost bune, sortite doar unora, altele au fost pe jumătate roditoare în timp ce altele au fost boabe de neghină. Noi, muritorii, nu putem face nimic în sensul schimbării a ceva ce a fost dat de Dumnezeu, pentru că „ce ți-e scris în frunte ți-e pus”! Și asta nu e o vorbă goală de conținut. De ce nu am și eu păr bogat cum au majoritatea bărbaților ca să nu mai fiu supus disprețului lor și pentru a nu le mai da satisfacția că uite ei au și eu nu?! De ce unii se nasc cu malformații? Unul nu are o mână sau un picior ca să-l numim noi „ciung” sau „șchiop”!? Altuia i se ia vederea pentru ca ceilalți să-i spună „chiorul”? Iar noi compătimim și secretăm un  gând de satisfacție că ne-a ferit Dumnezeu de așa o nenorocire. Nu suntem ca ei.

Toate aceste întrebări pot avea un răspuns? Când omul se naște cu malformații se spune că are de plătit nu știu ce vinovății, păcate sau greșeli făcute de părinți sau de bunici sau mai știu care din arborele genealogic al individului respectiv. Dar când un om rămâne fără un picior sau fără un ochi sau fără o mână din cauza unor accidente pe care le-a trăit nemijlocit asta ar putea avea o explicație…

Marele psihanalist Sigmund Freud spunea că „dacă ai un accident înseamnă că ai vrut să-l ai” Să spunem că așa este, dar de ce să vrei să ai un accident pentru a-ți face mai apoi viața un calvar? Vrea omul, la modul conștient, să rămână fără o mână, un picior sau un ochi? Este el într-atât de nebun? Nu cumva subconștientul său îl împinge către astfel de drame personale pentru a-l înscrie în rândul celor „însemnați”? Nu cumva acesta e destinul lui, soarta, karma pentru a duce o viață mai grea decât semenii săi? De ce asemenea alegere? Nu suntem toți egali în fața lui Dumnezeu? Și totuși, nu! Aici e ceva ce intervine dincolo de rațiune, dincolo de puterea noastră de a discerne ceea ce a vrut Dumnezeu cu noi de ceea ce ni se întâmplă în viață cu adevărat. Dar poate că ceea ce ni se întâmplă în viață, fie sub forma unor accidente, fie sub forma unei frumoase fericiri este tocmai voința Lui. Este mesajul pe care ni-l dă pentru a ne face demni călători pe căile Lui…  

Oamenii se vor scandaliza când vor citi ce a scris Freud, dar eu vin și vă zic că Freud are dreptate. Și o spun în lumina a tot ceea ce am trăit din mica mea copilărie și până la vârsta la care scriu aceste rânduri. Subconștientul nostru este teribil!. Forța lui este fenomenală! Ai avut un accident care a lăsat urme asupra ființei și asupra vieții tale ulterioare, înseamnă că ai vrut să-l ai. Cine altcineva dacă nu subconștientul m-a împins pe mine, pe la 4-5 ani, să trec prin proba focului? Cine m-a îndemnat ca pe la aceeași vârstă să inventez un joc stupid cu o suliță prin curtea școlii militare din Roznov ? Joc ce avea să-mi prefigureze un viitor plin de complexe de tot soiul și o suferință sufletească perpetuă?

Iarna încet, încet se strecura prin văgăuni trăgându-și după sine mantia albă de zăpadă lăsând astfel locul ghioceilor, toporașilor și ierbii să iasă la suprafață. Primăvara era blândă și frumoasă.  Atât cât puteam eu la acea vârstă să înțeleg ce înseamnă blând și frumos. Cert este că mă bucuram de lumina soarelui și abia așteptam o nouă zi pentru a ieși, în curtea școlii militare unde se găsea căsuța în care locuiam, la joacă. Într-una din zile nu știu ce-mi veni că am rupt o creangă dintr-un pomișor pe care am eliberat-o de frunze și crenguțe mai mici care crescuseră pe ea, pentru a-mi confecționa un fel de suliță. Îmi plăcea s-o arunc în sus și apoi s-o privesc cum cade înapoi pe pământ. O luam și iar o aruncam. Tot așa până în clipa în care vrăjit de zborul ei, de tumba pe care o făcea în aer pentru a se întoarce spre pământ m-a nimerit exact în  ochiul stâng… Am căzut zvârcolindu-mă și urlând de durere. Același Nea Nicolae a ieșit fuga din casă, m-a cules de pe jos și m-a luat în brațe încercând să mă liniștească. M-a spălat cu apă rece, mi-a pus o compresă la ochi și m-a așezat în pat, iar el lângă mine mă mângâia cu vorbe frumoase, ocrotitoare. Părinții mei? Mama și tata? Nu-mi amintesc nimic despre ei. Nu-i vedeam, nu erau prezenți. În mintea mea doar chipul colțuros și veșnic neras al acestui unchi care m-a scos de cub copitele cailor, iar acum stătea pe marginea patului, îmi apare înconjurat de o aură luminoasă.

Mi-a trecut durerea, ochiul meu în afară de o roșeață puternică nu pățise nimic. Dar acest accident avea să fie, pentru mine, presentimentul a ceea ce avea să se întâmple mai târziu, la câțiva ani, și care mă va obliga să port toată viața ochelari de protecție, fumurii, pentru a mă feri de răutatea oamenilor care aveau să mă întrebe, cu satisfacție ascunsă, dar pe care eu o simțeam instinctiv: „ce ai la ochi”? Satisfacție ascunsă? Da. Pentru că ei nu aveau nimic la ochi!

Așadar, eu am vrut să inventez acel joc stupid, nu un om matur, nu l-am văzut la alți copii, eu am vrut să iau foc și să ard ca o torță, eu am vrut să mă las frământat de copitele armăsarilor pe care-i adoram, fiindu-mi frică totodată de ei.

Dar de ce să fi vrut eu toate astea și altele (multe) care încă îmi vor umple viața cu generozitate? De ce doream eu să mă auto-pedepsesc? Ce păcate ale străbunilor mei aveam și am eu de plătit și pătimit? Dar părinții mei unde au fost, ce s-a întâmplat cu ei de nu-mi amintesc nimic despre ei?…

De ce memoria mea refuză parcă să-i întrupească?…

P.S.: Imaginea aparține pictorului român Victor Brauner care a fost străbătut, ca și mine, de același presentiment…