De regulă naivitatea este atributul copiilor. Dar, adeseori și oamenii mari sunt copii. Diferența celor două „naivități” ar trebui să fie marcată la omul matur. Adultul nu are voie să-și abandoneze conștiința (în cazul în care și-a dobândit-o). Tot ceea ce face el, se presupune, face cu bună știință.

De multe ori și aparent justificabil oamenii au tendința să-și abandoneze trecutul. Cea ce este imposibil, pentru că trecutul nostru se ține de noi ca scaiul, îl ducem peste tot, îl purtăm pe chip, în suflet, în tot ceea ce suntem azi și vom fi mâine (dacă vom mai fi…). Astfel, trecutul te obligă să ți-l faci aliat, pentru că dacă ți-l faci dușman sau încerci să-l cosmetizezi, te aruncă din propria ta ființă afară…

Îmi amintesc de „Colț Alb” ( o carte superbă!). Câinele-copil se mira, se minuna de frumusețea flăcării unui foc de tabără. A întins laba să se joace cu ea. Abia atunci a învățat el că flacăra nu trebuie atinsă, ci doar privită. Astfel a făcut primul pas către maturizare, către viața sa de adult și lecția primită nu se va mai repeta…

Omul, în procesul devenirii sale trebuie să țină cont de asemenea „lecții” pe care viața i le pune în față. A persista în greșeală înseamnă a odihni veșnic în naivitate și a considera că flacăra trebuie atinsă mereu și mereu…

(Visited 16 times, 1 visits today)