POETA CU PAPAGAL

Am auzit despre ea că ar scrie oarece versuri, chiar poezie. Locuia undeva prin cartierul de nord al orașului. Lucram la Antena 1 și pregăteam pentru emisiunea mea „Oglinzile Nopții” un interviu pe care să-l încadrez în periodicul de promovare al creatorilor anonimi „Poemele nopții”.

Cu operatorul de imagine după mine și tot harnașamentul necesar am sunat la ușa respectivei doamne. Ne-a deschis și ne-a poftit înăuntru. Am aproximat că ar avea cam 48-50 de ani. Operatorul și-a instalat trepiedul, camera, lumina, microfonul etc.

Pentru „încălzire” și pentru o punere în temă a interlocutoarei, am mai stat câteva minute la o cafea discutând pe teme diverse, de viață, oricum nu despre poezie.

Din vorbă-n vorbă „poeta” pomenește despre un papagal pe care ea-l avusese și care a murit. Începuse chiar să lăcrimeze. Printre sughițuri s-a ridicat și a luat de pe o etajeră plină cu cărți, un ceva învelit în staniol. „Uite, el e” zice poeta. El, cine? Întreb eu. „Papagalul Coco” veni răspunsul. Adică îl țineți în casă, după ce a murit? Nu l-ați îngropat undeva afară? Nu vă e teamă de microbi, c-ar fi fost posibil să contractați vreo boală de la papagalul intrat în putrefacție? „Cum să-l îngrop, el a fost și încă mai este viața mea”. Lacrimile îi inundaseră obrazul. Și de când îl țineți așa pe raftul acela? Când a murit papagalul? „De doi ani!”

M-am uitat la operator. El s-a uitat la mine. Am privit-o din nou pe interlocutoarea mea. Stătea cu capul aplecat asupra papagalului ei învelit în staniol. Plângea de-a binelea.

Am invocat o urgență, i-am făcut un semn discret operatorului să strângă tot și am plecat cât am putut de repede. Preconizatul meu interviu a eșuat, dar am cunoscut o nouă realitate. Realitatea omului care trăiește de ani buni într-o singurătate totală.

Singurătatea poate face ravagii în sufletul unui om!