FONDUL ȘI FORMA

Sub egida Comitetului de Cultură şi Educaţie Socialistă (?!) cum anunţa afişierul Muzeului de Artă din Ploieşti (în 2015), la Galeriile de artă expun Ligia Popescu-Bălaj (tapiserie) şi Lucreția Milea (ceramică).

Absolvente ale Facultăţii de Arte Decorative (Bucureşti) şi membre ale Uniunii Artiştilor Plastici (filiala Prahova), cele două expozante semnează lucrări de o mare sensibilitate artistică.

Făcând totuşi parte din categoria acelor produse artistice care pun în derută criticii de artă precum şi publicul, exponatele, non-fidele pulsului zilei, militează ideatic pentru libertatea formei încifrate (deseori în dauna fondului), ceea ce conduce la ideea unui nou exemplu de nostalgie pentru arta abstractă a deceniului al şaselea.

Aflate în cercul relativ restrâns al comunicării inteligente, lucrările, trecând peste cele frumoase din punctul de vedere vizual („În pădure”, „Pe ogoare”, „În grădină”, „Răsărit” –tapiserie), („Floare de lotus”, „Formă decorativă”, „Clepsidră” – ceramică), pun serioase probleme de interpretare, ele situându-se, evident, în zona convenționalului. Faptul că poţi schimba titlul unei lucrări fără ca fondul ei să aibă de suferit dovedeşte aceasta. De pildă: „Formă decorativă”, „Interferenţe”, „Compoziție”, „Felinar” etc. (ceramică), „Ritmuri industriale”, „În pădure”, „Vrem pace” etc. (tapiserie). Singurele care nu suportă o tranziţie de sens (forma conjugată cu fondul) sunt: „Floare de lotus” şi „Urechea pământului” (ceramică), „Răsărit”, „Dimineaţa în port”, „În grădină” (tapiserie).

Se înţelege că nu titlul salvează produsul artistic, ci conținutul său de fond îl face viabil impunându-i totodată şi un titlu…

Prizoniere ale iluziilor orbitoare ale propriilor găsiri de stil, artistele nu-şi mai gândesc opera în structura ei pe verticală, ci o expun ca pe o victorie asupra materiei inexpresive în prima ei instanţă (vezi tehnica „interferenţelor” în ceramica Lucreţiei Milea).

În fine, artistul expozant își asumă toate riscurile atunci când se adresează marelui public. De altfel, se pare, cele două expozante, nu-şi propun mai mult decât obiecte artistice cu scop utilitar decorativ-de-apartament (cu excepţia tapiseriilor de mari dimensiuni). Rămâne ca marile idei şi tematica majoră s-o căutăm în altă parte (grafică, pictură, sculptură, dacă rămânem în zona artelor vizuale).

Se cuvine să precizăm si faptul că arta care se vrea pendinte de „înalta cultură” nu este nici comercială, nici dictată de gustul și cerințele consumatorilor.

Conjugând factorii interni, aparţinând artei şi artiştilor, cu factorii externi, sociali, prezentul (după umila mea părere) constituie o perioadă excepţională pentru creaţia artistică. Nu ne referim la arta de tip conjunctural aparţinătoare trecutului, ci la eliberarea, realmente explozivă a energiilor creatoare de orice tip, eliberare înfăptuită de Revoluţia din 1989. Pentru că în ultimii 25 de ani s-a înregistrat un declin al ținutei culturale, un fel de depresiune creatoare. În aceste condiţii lentoarea statică a expoziţiei surprinde. În acelaşi timp, ţinând cont de noile realităţi, lucrări ca „Vrem pace”, „Ritmuri industriale”, „Luptător dac” etc. îşi trădează resortul lor de „artă angajată”, ineficient şi inactual.

Înainte de face un nou pas, chiar şi în artă, trebuie să ştii unde te afli. Pentru asta este necesar ca produsul artistic să îndeplinească acea minimă condiţie de obiect rezonant în conştiinţa privitorului-receptor. Fapt, deocamdată, deficitar în conținutul lucrărilor expuse la Galeriile de Artă Ploieşti, de către cele două artiste menționate mai sus.