CE ESTE ARTA? FRUMOS VERSUS URÂT
Tot mai puține studii estetice recente se mai întreabă asupra definiției artei. Cele mai multe se mulțumesc cu o modestă explicație, fără să intre în probleme fundamentale. Teoreticienii se mulțumesc astăzi cu un comentariu care de cele mai multe ori se reduce la o prezentare descriptivă a moravurilor estetice, etnografic catalogate, la diferite popoare şi societăţi. Şi această metodă s-a arătat mult mai fecundă ca speculaţiile filozofice gratuite asupra frumosului ori sublimului de pe vremuri de mult apuse.
Unele studii revin totuşi, cu un fel de nostalgie, la vechile întrebări primare: Ce e arta? Care e obiectul ei? Şi în lipsă de precizări nuanţate, se răspunde ca şi ieri cu această comodă definiție: arta e tratarea frumosului. Şi dificultățile reîncep… Să admitem însă că am şti cu toții care sunt caracterele clare, apodictice, după care se poate cunoaşte imediat un fenomen estetic. Definiția de mai sus încă nu poate fi cea adevărată, căci arta, cel puțin cea modernă, e de multe ori o realizare a urâtului.
Obiectul pe care-l tratează cutare român contemporan, cutare poem, cutare pictură, sculptură etc., poate fi hidos. Aceasta nu împiedică să emoționeze şi să placă. Noțiunea artisticului e mai largă decât cea a frumosului. Totuşi, definiția susmenționată conține un adevăr istoric. Ea e valabilă pentru o anumită epocă: pentru vechea civilizație greco-romană. Atunci arta căuta în adevăr realizarea frumosului, indiferent de ce era acest frumos; mai exact, a frumosului aşa cum era conceput de mentalitatea curentă de atunci. Sculptura şi pictura înfăţişau corpurile armonic dezvoltate; literatura caracterele neînfrânate, eroice; muzica tonalitățile şi ritmurile plăcute, stenice ori stimulente. Nimic degenerat, îmbătrânit, monstruos, ori deviat, alături de linia amplă şi vie a exuberanței, a tinereţii şi a sănătății. Frumosul şi sănătosul erau noțiuni foarte învecinate.
Cercetând mai de aproape evoluția genetică a primei noțiuni, ni se pare și firesc să fie aşa. Frumosul într-o perioadă primară a trebuit să aibă, mai întâi, o semnificație biologică. O estetică evoluționistă atentă ne-ar arăta că primitivii consideră frumos ceea ce nu atacă instinctul nostru de conservare. Un focar de infecție, un cadavru, o figură hidoasă de animal carnasier, ni se par urâte fiindcă sunt ameninţătoare. În schimb, o floare sau un copil pur, pot părea frumoase, fiindcă sunt inofensive, fiindcă odihnesc, printr-un sentiment de pace. Pentru acea epocă, definiția care pretinde că arta e realizarea frumosului e adevărată. Ceea ce artistul vrea să transmită e o emoţie a aspectelor comune din viață. Nu-l interesează nici specificul, nici originalul. Biologică la origine, realizarea frumosului devine socială şi umană. Normalul şi colectivul îşi dau mâna ca să creeze, în acele timpuri, arta frumosului.
La un moment dat al istoriei, o revoluţie decisivă cutremură din temelie judecăţile estetice. Toate valorile artistice sunt răsturnate. În locul artei frumosului se substituie, încetul cu încetul, arta urâtului.
Arta urâtului, cel mai adesea, este o negare a vieţii sub toate formele. Ea recomandă renunțarea, ascetismul, mortificaţia. Combate lupta, eroismul, afirmarea de sine, plăcerea sau voluptatea. Nu mai e frumos ceea ce e sănătos, robust ori viguros. Circurile fastuoase în care mişunau corpurile goale, armonic dezvoltate cad în ruine… E greu de conceput o revoluție sufletească mai definitivă. Arta nu mai caută frumosul.
Urâtul în artă se impune ca o necesitate a echilibrului universal. El este rezultatul aceluiaşi proces de complicație, de diferenţiere care înglobează în ea nu numai toate aspectele unui fenomen, dar şi antitezele ori contrariile sale. Şi el, urâtul, e o dezrobire de logica primitivă; e din aceeaşi familie cu toleranța morală.
