ÎNGERA DE LA FEREASTRĂ
…ochii măriți… două imense pupile privindu-mă dusă cu gândul departe și eu subjugat țintuit în odaia de ceață… ochii fixați pe ne-chipul celui ce nu se vede… pe trupul lui dintr-un fuior de lacrimi-ierburi uscate… atât cât poate fi plăcut în odaia de paie îngera țese pânză de aripă în aerul puțin… amețire a tot ce poate fi ființă-n adormire… de-aici și ochii lui mijiți pe jumătate-viață îndulcind în propriul trup nisipul ca sânge… brațu-i de sidef tremurându-i de nostalgica vârstă… ochii obosiți nu cred bizara apariție a îngerei la fereastra… doar bănuie dincolo de trunchiul catifelat rebel cu aripi și sâni o rebelă străfulgerare a lunii asupra-i… miră-te pământeanule de fiorul cel nou, căci focul din fulger e-acum amintire… gândul este gol deși frigul din creier palpită… fecioara în arc umblă pe poduri aburinde de mierea dragostei târzii… degete subțiri și palme închinate mângâierilor nocturne…
- E târziu? Întrebă îngera de la fereastră.
- Taci. Și făcu un gest de enervare. Știi tu cât de bine e aici la tine în odaie de paie sau de ceață cum îți place ție să-i spui? Spune-mi știi? Știi tu, știi cât de mult fericită mă simt eu aici la tine?
- Taci, taci îngero, te cunosc prea bine, vorbești discuții. Cuvintele tale sunt în joacă rostite. Taci, te rog mult să taci. Nu mai pot reînvia. Eu sunt tăcere și însingurare. Pârguit de săgeți lunare. Nu mai pot învia, re-învia… Spune-mi nu-i târziu?
- Ah, cum strici tu totul, ticălosule… Știi tu cât de mult te iubesc, știi?
- Taci, te rog taci, nu te aud, nu pot gândi și afară plouă cu lacrimi… Se enervă astfel încât ușoarele sale aripi se înfiorară înnobilând aerul stătut mirositor a igrasie… plumb topit pe trupul lui curse atunci când îngera cu ochii ei mari și iriși albaștri plecă topindu-se ca o părere…
Noaptea se lasă păgână și umedă, rece și rea…
