POEZIA CA EXTRAORDINARĂ TAINĂ
Decembrie trecu. Ianuarie-i hâd! Nimic nu e frumos în iarna asta de mătrăgună… Doar soarele înnobilând cerescu-i drum…
Azi e Vasile-Duminică, şi clopotele văruiesc văzduhul cu dangătul lor. Un clopot de aur, altul de-argint, unul de bronz.
Trei uluci mirate, cernite de frig! O singură frunză a-nghețat cautând depărtările calde…
Vândutul meu trup de nuntă şi nici mire nu sunt!
Nană, nană, cu ce să ies din iarnă, cu cine?
S-au bulucit nevestele cu năframă pe uşa bisericii. E din ce în ce tot mai multă lumină în pupila ochilor mei. Prin irişi, dinlăuntrul fiinţei, pasărea va striga o singură dată şi se va dărui nesăbuită cerului…
Senzaţia că atingi neantul, deşi nu spui nimic!
Lumina blând biciuieşte un ţurţure viu.
Tânguirea fetei corupte, ca un măr (pârguit) rostogolit în pacea pustie a înserării!
Poezia, ca extraordinară taină ce te separă de lucruri.
Se desfăşoară într-un timp aevea şi sacru. De unde vine această sacralitate? Şi până unde trebuie împinsă ea?
