ŞARPELE CU RUJ PE BOT ŞI CU MUSTĂŢI

Şarpele cu ruj pe bot şi cu mustăţi a fost un alt şarpe din viaţa mea. A ieşit din apă, din Dunăre. Într-o zi mi-am ridicat capetele peste marginea net-ului ca să privesc, cu aripa făcută streaşină la ochi, orizonturile îndepărtate ale universului feminin. Atunci l-am zărit. Stătea la marginea apei (în care privea precum Narcis). La umbră (e un fel de a spune – pentru că era o ceaţă totală). Sub o salcie crescândă oblic…
Cre’că mi-a simţit privirea, pentrucă s-a întors fulgerător cu faţa la mine punându-şi în mişcare ochii ca două spirale. „- Cine eşti tu? Nu vrei să mă iei la sânul tău?” bifurcă el vorbirea printre limbi. Era pentru prima dată când nu aveam răspuns. Aş fi vrut şi n-aş fi vrut. Simţeam că dacă-l iau la sân, de la el îmi poate veni şi sfârşitul, dar, în acelaşi timp, simţeam că dacă-l las voi suferi o pierdere şi-şi va găsi culcuş la sânul altuia. Mă vrăjeau mustăţile lui şi rujul din abundenţă de pe botu-i umed. Am încercat să-l definesc Era o viperă mândră şi excesiv de orgolioasă. M-am lăsat înduplecat, am luat-o la sân. Imediat ce a dat de căldura sânului meu, primul lucru pe care l-a făcut a fost să-şi scoată oglinda. S-a rujat din nou, şi-a aşezat şi netezit mustăţile – se gândea adesea că ar fi bine să şi le radă – şi şi-a dat un rând de piele jos… Avea obiceiul ăsta de mai multă vreme: lucra adesea la înfăţişare, în diferite ipostaze, crezându-se frumuseţea pământului. Pe mine mă interesa altceva: ceea ce are în cap acest şarpe atât de ciudat. Aşa că, la o cafea şi o ţigară, am conversat. Cu o labă sub bot, cu ţigara-ntre limbi, cu nişte ochelari mai mari decât toată căpăţâna, cu ochii hipnotici ţintă la mine, şarpele mă vrăji imediat. Era un amestec de maturitate, perversiune şi inocenţă. Un pericol public!
Îmi spunea, şerpeşte, că-i sunt drag. Iar eu îi răspundeam, omeneşte, cu „te iubesc” spus la greu ca un puseu… Am început un dans şerpesc mimând iubirea în diverse faze. Ea, şarpe, avea un scop. Eu, prost, chiar o iubeam! Până într-o zi, când, simţind şi auzind şarpele-viperă un glas ancestral, haţ!, m-a muşcat injectându-şi veninul în beregata mea… Am căzut pe spate fulgerat. Când mi-am revenit din comă, vipera îşi luase demult tălpăşiţa. Văzuse ea un sân mai atrăgător, mai bogat, mai neînceput.
Nici astăzi nu mi-e clar ce a văzut şarpele ăsta la mine şi ce a vrut de la viaţa mea…