Întotdeauna se pierde esenţialul când se spune că orice polemică (îndeobşte cea „intelectualistă”) este produsul unui calcul conştient când de fapt, ea este produsul întâlnirii aproape miraculoase dintre două sisteme de interese sau, mai exact, al omologiei structurale şi funcţionale dintre poziţia unui creator sau „formator de opinii” și poziţia publicului căruia i se adresează.

Dialogul constructiv nu trebuie să fie victoria unuia asupra celuilalt. Între Voltaire şi Pascal a existat întotdeauna un prag, o limită a înţelegerii reciproce. Cu toate acestea fiecare dintre cei doi acceptă „sistemul de interese” al celuilalt şi nici unul, nici celălalt nu şi-a dorit supremaţia în această celebră dispută…

Pretinşii „creatori de serviciu” (dintre care mulţi şi-au înființat edituri particulare pentru a-şi publica, în regie proprie, cărțile personale fără nici o relevanţă în spaţiul artistic) sunt îndreptăţiţi să gândească si profereze faptul că ei nu servesc pe nimeni; nu servesc în mod obiectiv pentru că servesc, cu toată sinceritatea şi în deplină cunoştinţă de cauză, propriile lor interese. Deoarece propriile lor interese de „intelectuali de rasă” sunt in joc, aceşti creatori a căror primă funcţie se vrea a fi aceea de a educa publicul, nu se pot mulţumi doar cu propulsarea producţiilor lor pe piaţă (şi implicit în arena disputei artistice). Devenind peste noapte pamfletari (din ce în ce mai mulţi) ei nu ezită să-i sugereze cititorului să nu se îndoiască de competenţa lor estetică sau de îndrăznelile lingvistice în stare să zdruncine din temelii convingeri etice si (sau) politice care sunt de fapt inspirate de gustul pentru scandal si de spiritul de provocare sau de mistificare, când nu este pur şi simplu vorba de resentimentul ratatului sau de inversiunea strategică a neputinţei sau incompetenţei.

Logica omologiilor este cea care face ca practicile şi operele autorilor specializați în polemică şi pamflet să fie, aproape în mod necesar, supradeterminată; funcţiile pe care le îndeplinesc în luptele interne (de interes specific, să zicem) să fie dublate inevitabil de funcţii externe, acelea pe care le primesc în luptele simbolice dintre fracţiunile categoriilor sociale: editor, redactor-şef, analist, filozof, politolog etc…

Pamfletarii nu-şi servesc atât de bine publicul decât pentru că omologia dintre poziţia lor în câmpul intelectual (care are la dispoziţie mijlocul de comunicare în masă) şi poziţia publicului lor în câmpul consumatorului constituie fundamentul unei complicităţi obiective care face ca ei să nu apere niciodată cu atâta sinceritate (?), deci atât de eficace, interesele ideologice (sau pur si simplu artistice), ale clientelei lor decât atunci când îşi apără propriile lor interese de „intelectuali” împotriva adversarilor lor specifici, ocupanţii pozițiilor opuse în sfera lor de producţie… Ei nu pot să-şi îndeplinească în întregime funcţia decât dacă se dovedesc capabili să vorbească în calitate de „intelectuali” care nu se lasă înşelaţi, care ar fi primii ce ar înțelege şi care nu se tem să-i înfrunte pe adversarii lor pe teritoriul acestora; de unde şi importanta pe care o acordă semnelor şi însemnelor instituţionale ale autorităţii intelectuale, recunoscută mai ales de neintelectuali, cum ar fi apartenența la academii etc.; de unde şi cochetăriile stilistice şi conceptuale ale acestor „maeştri ai condeiului”, menite să arate lumii că se ştie, mai totdeauna, despre ce se vorbeşte…

Supralicitarea erudiţiei şi acribia căutării cu lumânarea (pe domeniul aflat în dispută) duc, de cele mai multe ori, la opusul efectului scontat!

.

(Visited 4 times, 1 visits today)