VANITATEA SPUNERII TOTALE

Puţini dintre dumneavoastră au avut, probabil, curiozitatea şi răbdarea să lectureze, cu nedisimulată atenţie, vreo aşa zisă „operă” semnată de fostul senator PRM Corneliu Vadim Tudor. Am făcut-o eu alegând pentru ilustrarea pragului de „înaltă performanţă intelectuală” a senatorului, una dintre cărțile mult îndrăgite de autor: „IDEALURI”. Trebuie să recunosc, munca a fost sisifică, dar efortul a meritat căci numai astfel mi-am putut da seama ce se află dincolo de verva spumos-intelectualistă a unui politician abil al cărui discurs vrăjeşte şi înşeală deopotrivă, e plin de diamante şi de putregaiuri totodată…

VANITATEA SPUNERII TOTALE

„Toate la timpul lor, trebuie să avem deci o măsură în toate şi o armonie a bunei-cuviinţe” (p.71), „…Brâncoveanu care a fost victima uneia din cele mai mari tragedii familiale din istoria lumii…” (p.8 ), „Personal, eu nu văd în hrisovul (…) lui Vlad Țepeş din anul 1459, actul de naştere al aşezării…” (p.127), „Forța dacilor ajunsese atât de mare încât cel puţin în două rânduri a existat pericolul ca ei să-i ocupe pe romani…”(p.61) etc.

Desprinse din volumul „Idealuri” al lui Corneliu Vadim Tudor, aceste citate exprimă caracterul ludic şi imatur al înzestrării autorului. Publicistica semnată de C.V.T., apreciată, se pare, pentru originalitatea punctelor de vedere personale, introduce acea privire de sus, grăbită şi autoritară care îi dă posibilitatea să rateze sistematic la modul duios sau agresiv. Or, este îndeobşte cunoscut, libertatea (în spaţiul ficțiunii) celui ce scrie despre istorie nu poate fi totală atunci când se porneşte de la DOCUMENT sau de la o personalitate a istoriei; ea este cu atât mai limitată cu cât documentul, evenimentul sau personalitatea sunt mai importante, mai sacre pentru istoria naţională. Astfel ficțiunea funcţionează în dauna adevărului istoric deturnându-i sensurile.

A vorbi despre „tragedie familială” ar putea să însemne, de pildă (fără să fim ironici), a vorbi despre abandonul de familie, iar a neglija puterea şi autoritatea documentului sau a atribui dacilor tendinţe expansioniste sunt acţiuni calificabile în sfera delirului. Nu poți folosi istoria ca pretext pentru manifestarea calităţilor (reale sau închipuite) scriitoriceşti….

Din exemplul următor se detaşează alte două idei fanteziste care încep să fie de acum caracteristice distinsului publicist: „… viile, înmulțindu-se într-o vreme atât de mult şi ameninţător pentru sănătatea fizică şi morală a naţiei, încât Burebista, de comun acord cu marele preot Deceneu, care îşi avea sediul (sic!) într-o peşteră (… ) le-a redus considerabil…” (p.62). Avem deci naţiune în timpul lui Burebista, Iar „înmulţirea viilor prezintă un pericol pentru „sănătatea fizică şi morală” a naţiei…

Există în textele lui C.V. Tudor o anumită îndârjire a spunerii, ceea ce îl conduce, inevitabil, la verbalism – fondul ideatic, cât şi punerea (corectă) în pagină a cuvântului fiind supuse alterităţii conceptuale şi lingvistice: „miraculoasa justiție imanentă a istoriei” (p.7), „Avem o istorie bogată, plină de grozăvii, dar şi de fapte iradiante…” (p.9), „unii (țărani –n.m.) deveneau, ce-i drept, subiecte de studii etnografice, dar asta nu-i încălzea cu nimic” (p. 134), „Din vechea biografie a Bărăganului (…) a dispărut (…) evadarea din istorie” (p.136), „… tratatul de înţelepciune săpat de Neagoe Basarab (…) în imediata vecinătate a (…) caprelor de munte…” (p.76) etc. Iar din secțiunea a doua a cărţii aceste versuri „antologice” sunt edificatoare: „/…/ bagă plumbii în mişei că/ prea fac strâmbătate neică./…) şi „/ te-nţepeneşti în rouă/ ca o pildă frântă-n două…/ (p.201-202).

În condiţiile în care autorul dilată proporţiile unor lucruri nesemnificative (astfel iau naştere efectele de redundanță ce împovărează majoritatea articolelor sale) şi afişează un entuziasm nemotivat, strident, artificial precum şi o greu mascată improprietate a termenilor, textul se autonomizează şi începe să funcţioneze singur, caligrafiind adevărate calambururi: „… Sfântul Nicolae cel cu săgeata aurită în vârf.” (p.141), „îngânduratul Hamangiei.” (p.67), „… imaginea perfectă, holografică aproape…” (p.54), „actele de bărbăție superbă… (p.163), „… încremenirea dură a timpului…” (p. 10), „complexul psihologiei” (p.80), „… să ne întoarcem înapoi…” (p.80) ş.a.m.d.

Abilitatea nedisimulată cu care C.V.T. intersectează timpul istoriei cu acela al biografiei individuale are ca efect negativ accentuarea (in context) rolului determinant al elementului autobiografic: „Aceste rânduri sunt scrise, îmi place să cred, de un tânăr pe care gazetăria l-a furat sportului (…). Am practicat aproape toate sporturile, posibile si imposibile (sic!), atât ca băiat sărac, cât şi ca sportiv de performanţă, ca aruncător de suliţă.” (p.131) Discursul de mare fală despre sine nu se rezumă numai la acest citat (v. majoritatea textelor) Tânărul pe care „gazetaria l-a furat sportului” se mai autodenumeşte: „… tânăr creator…” (p.55), „…om de cultură şi artă…” (p.77), „… tânăr poet crescut în umbra fără pereche a marelui Eminescu…” (p.40). Și pentru că tot l-am pomenit pe Eminescu (ca să intrăm în firea, cărţii de faţă), acesta, „… deopotrivă de gigantic ca poet şi ca autor de cosmogonii…” (p.126), „…a așternut timpului una din celebrele sale scrisori (…) pe malul heleșteului preschimbat acum în ştrand pentru angajaţii IFA…” (p.111).

O atenţie specială merită, cred eu, articolul „Poezia de care avem nevoie”, ilustrativ pentru pragurile de înaltă performantă ale volumului. Năvalnica (sau Nărăvaşa) scriere demască aici (şi nu numai aici) acuitatea contradicţiei aflate în raport de consecuţie cu vanitatea manifestă a spunerii totale si, în consecinţă, termenii în care autorul pune problema „poeziei de care avem nevoie” alcătuiesc un extraordinar amestec de sensuri: „Știu o serie de poeţi – de altfel talentaţi – care îşi mai permit uneori să se joace cu propriul lor har: pe lângă faptul că îşi creează singuri (sic!) un prejudiciu ei mai consumă şi hârtie tipografică…” Acesta ar fi (conform sugestiei oferite de text) polul poeziei de care NU avem nevoie. Să vedem ce se află la celălalt pol: „La celălalt pol, cel al bizareriilor căutate cu lumânarea, al câlţilor mestecaţi dinadins (sic!), vom găsi, dincolo de mimetism, o condamnabilă lipsă de pudoare civică.” Încurcând pistele, se înţelege că aici Corneliu Vadim Tudor a terminat prin a se rătăci…

Este deci vorba de a face să iasă în evidenţă cu cea mai mare limpezime noţiunile clare şi precise pe care le ascund, iată, zorzoanele stilului de exprimare şi ineditele unui vocabular prea încărcat şi ambiguu.

Publicistica, se ştie, respinge superfetația îndoielnică, stilul amfiguric, esopic, ezoteric şi promovează, fiind ostilă verbalismului, concizia stilistică şi acribia istorică. Imperative de care duce lipsă prezenta (şi păgubitoarea) carte, după părerea mea, grabnic editată!