NOSTALGIA POEZIEI

Dinu D. scrie o poezie „tradiţională”, adică o poezie clară şi formal ordonată. Aparent ludice, versurile din placheta „Nostalgică splendoare” pot fi o capcană abilă (ingenuă?) întinsă tuturor acelora grăbiţi în a emite judecăţi de valoare.

Micul volum (50 de pagini) debutează cu o poezie şocantă: „Voind să fac si eu precum poeţii,/ Întâi şi-ntâi, mi-am pus o întrebare:/ Unde voi găsi, în oraş, pereţii,/ Să-i acopăr cu versuri nemuritoare?” (poezia „legira”). Precum se vede, conştiinţa valorii de sine este debordantă şi problema nu o mai constituie „versurile nemuritoare”, ci pereții pe care „poetul” să şi le scrie…

Desprins parcă din aureola poetică a altor timpuri, autorul nu a depăşit încă etapa epigonică, „rezonând” foarte asemănător cu George Coşbuc: „De-aş izbuti să strâng în suflet vara,/ M-aş îndemna, atunci, să urc cu scara,/ În cercul arcuit, ce se răsfaţă,/ Albastru-adânc, cu insule de ceaţă!/ Ş-ajuns în culmea lumii, colo-sus,/ M-aş îndrepta cu fața spre apus.(…)” poezia „De-aş izbuti”.

Cum se ştie, cearta dintre adepţii modernităţii şi aceia ai tradiţiei se mai simte încă şi astăzi. Poezia modernă însă a triumfat asupra celei tradiţionale. Inerția publicului cititor n-a salvat vechea înțelegere a poeziei. Poezia nouă a marginalizat-o treptat şi ireversibil pe cea veche. Singurul lucru pe care-l putem face pentru acest gen de poezie pe care o practică, deocamdată, Dinu D. este să-i descriem formele. Citind-o sau comentând-o, suntem însă inevitabil ispitiţi s-o raportăm poeziei moderne.

Există şi fermecătoare insule de modernitate în producţia poetică a autorului de faţă: „(…) Azi a plouat cu păsări din toate punctele/ Mele de vedere”, „(…)afară, arşiţa lunară creştea (…)”, „La început,/ A fost cuvântul/ Pasăre/ Care se purta/ Pe deasupra apelor/ Originare.”, „Respirația grea a copacilor/ O văd!”, „Umbră agăţându-se de ziduri,/ clipire./ Zbor retezat/ Răzvrătindu-se,/ viu,/ sângele nostru la/ tâmpla/ dimineților/ tale/ tremură…”, „(…) Văd/…/ Cum tremură-ntunericul luminii”.

Scrierea lui Dinu D, poate versifica orice temă și adopta orice atitudine fiind adesea vizitată de spectrul prozei. Conţinutul poemelor sale se referă la sentimente sau la probleme cât se poate de comune, pe de-a-ntregul socializate, ceea ce face să apară accesibile unor categorii cuprinzătoare de cititori.

Trupul poeziei este profund raţional in modalitatea de expunere, exprimând un suflet extrem de sensibil şi o luciditate uşor autoironică (ceea ce m-a determinat să spun, la începutul acestor însemnări, că recenta plachetă poate fi si o capcană): „Necesitatea limbajului, ca sistem/ De semne verbale, bazat pe fonem. Si pe câteva reguli de compoziţie,/ Dar, mai ales!, pe a noastră ambiţie,/ De a fi, printre vietăţi, mai cu moț,/ Este recunoscută de către toţi.// Misticii s-au grăbit să proclame drept dar/ (Care Va să zică, un soi de har)/ Exprimarea sonoră articulată. Scepticii-n schimb, zic că-i amăgire curată.// Oamenii, deh!, nu prea zoresc să încline/ Între inutil și divin. Asta-i bine./ Îi fereşte, pe mulţi dintre ei, De afurisita groapă cu lei, A întrebărilor superflue./ Căci: este ce este. Ce nu e, nu e!// Eu, printre semeni, n-am avut noroc/ Si m-am fript, până la urmă, de foc./ Iar acum, zac şi mă perpelesc./ o vină am, recunosc: că gândesc.// Și mai am încă una, de neiertat;/ Câteodată, într-ascuns, m-am jucat/ Cu cuvintele. Precum un copil,/ Care răscoleşte, agil,/ Intr-o grămăjoară de pietricele,/ Căutând fărămițe de stele …!” (Poemul „Necesitatea limbajului”)…