TUDOR OCTAVIAN la „NICOLAE IORGA”
În anul 2003, pe o zi caniculară, demnă de Caragiale, la Biblioteca „Nicolae Iorga” din Ploieşti a avut loc un eveniment rarisim pentru viața culturală a judeţului nostru: lansarea cărții „Oameni normali” (241 de schițe şi povestiri) de şi în prezenta scriitorului Tudor Octavian.
Fost ploieştean timp de şase ani (având aici mai multe căsătorii – ,,toate reuşite”), Tudor Octavian, pamfletarul editorialist de la ziarul ,,National”, strânge într-un volum „241 de povestiri”, toate atingând teme ale realului în eşantioane simptomatice, pe care ni le propune spre lectură (şi cumpărare) ca pe o carte de sine stătătoare supusă durabilităţii temporale.
Este un truism deja, pentru toţi aceia care ,comit” literatură, cum nu e deloc uşor să scrii proză scurtă, să obții un maximum de conținut într-un optimum de formă. Tudor Octavian (ilustru descendent al lui Jaroslav Hasek), reuşeşte aceasta cu o uşurinţă şi o ştiinţă a scriiturii demne de invidiat de către orice scriitor aspirant la „genul scurt”. El „îşi face mâna” la ziar (de la „Flacăra” la „Național”), dar această „facere” are alura unui text literar traductibil oricând și antologabil, fără doar şi poate…
Proze scurte de notație acidă, amintiri, însemnări, toate mustesc de pulsul realităţii şi au ductul scriitoricesc ce se rafinează continuu. Stilul său are oralitate, oralitatea sa are ceva scriptic, verbul său este rău (în sensul bun al cuvântului), terapeutic, psihanalitic, acid (mai totdeauna), cinic când e cazul, în fine, profitul și bucuria lecturii sunt ne-măsurabile atunci când ai în față un text de-al său.
,,Mi-e şi ruşine cum scriu”
„Când se vorbeşte despre tine și ești de faţă este ca şi cum ai fi mort deja” spunea autorul însuși care se afla, în mod paradoxal, la prima sa întâlnire cu cititorii. Când îi dictează ,,centrul reticular activator” (sau Dumnezeu, spuneți-i cum doriți), Tudor Octavian așterne timpului pe hârtie ceea ce ni se întâmplă fiecăruia dintre noi zi de zi, dar numai el poate vedea și simți pentru că este înzestrat cu această extraordinară calitate ce l-a impus definitiv ca pe un scriitor adevărat.
Dorite și iubite de către măria sa publicul cititor, cărțile lui Tudor Octavian se vând. „Am această sinceritate şi mulţumire” mărturiseşte autorul chiar dacă nu se mândreşte prea mult cu felul său de a scrie: ,,Mi-e şi ruşine cum scriu. Ceea ce scriu la ziar este ceea ce nu-mi iese. Mi-au trebuit câteva cărţi ca să-mi dau seama că nu ştiu să scriu romane”…
Dincolo de aparenta joacă și acest tangaj înşelător între a fi și a nu fi (sincer!), valoarea literară a scriiturii lui Tudor Octavian, nu poate fi pusă la îndoială nici o clipă. Aceste „efemeride” literare pe care le „comite” domnia sa au câştigat pe merit recunoaşterea naţională și aspiră, pe bună dreptate, la eternitate.
