OCHELARII ȘI CHELIA

Două au fost femeile care mi-au tras primele șuturi în viață, încă din adolescență, menite să mă trezească la realitate, o realitate pe care o știam dar pe care n-o puteam accepta pentru că-mi producea profunde răni sufletești.

Prima a fost Viorica Gârbea din Piatra Neamț, fată față de care nutream oarecare afecțiune: credeam c-o iubesc și, speram că sentimentul ar putea fi reciproc… Purtam ochelari. Într-o zi, la plimbare fiind împreună cu alte persoane, îmi vine o idee năstrușnică: oare ce prețuiește această fată la mine? Sufletul, caracterul meu sau aspectul exterior, carcasa, cam cum ar veni. Așa că rămân în mod deliberat mai în urma grupului, îmi scot ochelarii și merg ușor astfel încât să nu fiu în rând cu Viorica. Ea sesizează că am rămas în urmă, se oprește și primele ei cuvinte au fost: „de ce nu-ți pui ochelarii?” A fost primul șut zdravăn pe care-l primeam în plină figură. Nu-l pot uita nici astăzi.

A doua, să fi fost Adya, nu-mi amintesc cu claritate. Cert este că ne aflam la plajă pe malul Bistriței, pe malul unui fel de golfuleț al barajului de acumulare de la Piatra Neamț. Purtam o șapcă de soare, pe care la un moment dat mi-am scos-o fiind prea cald. Adya, să zicem, s-a întors către mine și mi-a adresat întrebarea imperativă: „de ce nu-ți pui șapca?” Mi-am pus-o, ce era să fac, dar în același timp procesam în forul meu interior aceste două realități ale vieții mele pe care aveam să le port până la moarte: nu voi renunța la ochelari niciodată și nici la chelie nu am cum.

Simțeam cum la orizontul vieții mele se așternea un șir întreg de întrebări de același fel, nepuse, dar gândite de mai toate capetele drăgălașe ale unor femei care m-au iubit sau care doar au mimat iubirea față de mine…