SE-AUD TURTURELE
În fiecare dimineață, când nu face gălăgie baba care mătură curtea, aruncând praful spre ferestrele mele, se-aud turturele. Nu știu de unde… Gânguritul lor blajin este totuși îndepărtat. Pe fundalul unei liniști mormântale turturelele țes pe o pânză imaginară întregul tablou al copilăriei mele parțial trăită în comuna Roznov/Neamț. Auzeam aceleași turturele pe care le aud astăzi în părculețul comunei în care se aflau două prezențe esențiale pentru comunitate: un beci în care se păstra gheața și un lac în care ne bălăceam noi, copiii, toată ziua. Acolo, pe lacul acela am avut eu, dacă-mi aduc bine aminte, prima cumpănă a vieții mele. Lacul era în anumite locuri destul de adânc ca să te poți lesne îneca. Într-una din zile îmi vine ideea năstrușnică (idei din astea am avut destule-n viață) de a mă avânta pe lac cuibărit într-o balie. Idee foarte proastă deoarece fiind circulară, balia, pe la mijlocul lacului, nu știu de ce, a început să se rotească în jurul axei sale. Încercând s-o stabilizez m-am dezechilibrat și astfel am răsturnat (cu mine cu tot) obiectul plutitor. Dacă nu era printre copii unul mai mare care știa să înoate, poate că mă înecam, pentru că eu n-am știut niciodată să înot…
Se aud turturele. În fiecare dimineață. Mă cuprinde nostalgia. Mi-aș dori să pășesc din nou pe aleile acelui parc, să mă opresc la marginea lacului acum secat și plin de vegetație, să mă așez în iarbă și să-mi imaginez că dorm somnul spre care ne îndreptăm cu toții și de care nimeni nu scapă…
