STĂPÂN ȘI SCLAV AL CUȘTII
Stăpân pentru cu nu permite altcuiva să-l pătrundă și sclav totodată pentru că nu poate ieși din ea. E o cușcă veșnică până la contopire cu țărâna din care provine, una fără ușă de intrare-ieșire, făcută solid sudată la toate cele opt colțuri ale cubului pe care-l întruchipează. Fiara, sufletul din tine, nu poate ieși decât prin evaporare…
Intrarea în propriul corp se face greu, mai ales în diminețile senine. Trebuie să adune fir cu fir frânturi de vise, fragmente așchii din luminile ferestrei, gânduri proiective și existente, pe care subconștientul le păstrează cu strășnicie ca un paznic aprig la mânie mai ales dacă-ți pui problema să scapi de vreo obsesie cumva, precum ar fi cele profund existențiale ca mâncarea sau ca sexul sau ca boala… te aduni greu până începi să viețuiești ca toate viețuitoarele, să miști adică, să dai din mâini și din picioare să te duci după pâine și apă… și asta numai când și dacă scapi din temnița propriei stări de neputință… așa că stai precum credinciosul câine acum neputincios pe care văzându-i efortul de a se ridica vomiți din senin de parcă te-ai privi în propria-ți oglindă de pe șifonierul cu haine neumblate încă…
…sufletul tău nu doarme niciodată, niciodată liniștea nu îl domină, e-ntr-o mișcare veșnică… e ca o fiară închisă în cușca malurilor iluzorii… limite închipuite căci dacă s-ar aduna ar trece toate malurilor și s-ar scurge prin degete, de pildă sau prin firul de păr sau chiar prin cuvântul biblic împlinit… Nu strigă decât arareori, e creativ mai mult murmură și cântă… suferă? Da, suferă sufletul, că doar el mai poate, cușca din carne și os tremură-n dureri nocturne dar amorțite de atâtea repetări în durere… e chiar plictisitor să te doară ceva mereu și mereu… e o zbatere eternă de altfel, de când lumea și pământul sufletul este dorința nostalgică de a cuceri și totodată expresia neputinței de a fi suveran pe viață, căci el nu poate evada, nu se poate rupe de propriul corp care-l încarcerează… și atunci devine adânc încercând să străpungă pe acolo, să caute poarta eliberării… prin degetele de la picioare… este un cumul de ape păcălite cu sunete de sirenă sufletul… o vină are și soarele de sus, că mai există unul jos ce iluminează din adâncurile cele mai adânci ale ființei de la naștere păstrate… tainele sunt cumplite, dar sublime… suferința te purifică…
