DEMOCRAȚIA KITSCH-ULUI

Kitsch-ul este indisolubil legat de artă, aşa cum neautenticul este legat de autentic.

O fărâmă de kitsch există în orice fel de artă fiindcă în orice fel de artă există un minimum de convenționalism, de dorință de a face pe placul consumatorului. El cuprinde cele mai diverse forme ale culturii de masă: pictură, sculptură, literatură, obiecte, muzică, arhitectură, pentru că totul poate fi suport pentru kitsch.

 Fenomen universal, stil și manieră de a fi, tendință permanentă, legată de pătrunderea în viața de toate zilele a unui număr cât mai divers de valori, kitsch-u devine în acelaşi timp și un tip de proces de producție, o anumită atitudine a artistului interesat, un gen de reverență în fața consumatorului.

Kitsch-ul este pe măsura omului mediocru, pentru că este creat de către şi pentru omul mediocru. Există, deci, o „artă kitsch“ care se referă fie la obiectele de artă, în sensul clasic al termenului, fie la un anumit tip de aranjare a acestora într-un cadru dat şi la relațiile dintre ele; se poate vorbi, deci, de o operă kitsch, precum se poate vorbi şi de o ambianță kitsch. Există literatură kitsch, mobilier kitsch, decor kitsch, muzică kitsch, artă plastică kitsch etc. Kitsch-ul apare ca o mişcare permanentă în interiorul artei, prin prisma raportului dintre original şi banal. Kitsch-ul este acceptarea tacită, pe scară socială, a unei plăceri estetice de un uşor prost gust.

Kitsch-ul este mai curând o discreție decât un scop: toți fug de el. Kitsch reprezintă o injurie artistică dar toată lumea se molipseşte: atât artistul care cedează gustului publicului mediocru, cât si consumatorul căruia i se adresează fenomenul artistic. O „artă“ adaptată la viață, acesta este kitsch-ul, viciu ascuns, viciu călduţ şi dulceag, dar cine poate trăi fără vicii? De aici provine forța insinuantă și universalitatea sa. Elementul esențial al kitsch-ului va fi, deci, acest numitor comun al tentelor roze și pale şi al acordurilor sale perfecte, eroinele sale evanescente și tații săi foarte paterni, acele valori dătătoare de o falsă fericire…

Te poți distanța prin umor de kitsch, dar asta nu trebuie să ne dea iluzii: kitsch-ul există în străfundul fiecăruia dintre noi. În spatele kitsch-ului se vede profilându-se un nou tip de raport între individ şi lucruri, un nou sistem estetic, legat de cultura clasei de mijloc, şi, apoi de civilizația maselor largi, care nu fac altceva decât să-i accentueze trăsăturile. Când vorbim despre kitsch termenul de „frumos consacrat“ aparținător istoriei artei, iese din ecuație. Ceea ce punem în discuție prin kitsch nu este nici „frumosul“, nici „urâtul“, ci imediatul, aspectul dominant al vieții estetice cotidiene.

Aşadar vorbim despre actual în inactual.

Atitudinea kitsch se situează între modă și spiritul conservator, implicând acceptarea din partea majorității. De aceea kitsch-ul este din acest punct de vedere esențialmente democratic: el este arta acceptabilă, arta care nu şochează spiritul printr-o transcendere a vieții cotidiene sau printr-un efort care să ceară depăşire, mai ales dacă ar trebui să ne depăşim pe noi înşine. Kitsch-ul este pe măsura omului; în timp ce ARTA înseamnă depăşirea măsurii, kitsch-ul diluează originalitatea atât cât e nevoie pentru a o face acceptabilă pentru toţi.

Kitsch-ul este arta fericirii. De aici vine universalitatea sa, pentru că individul nu poate scăpa de aspirația sa fundamentală către fericire.

Tragic, în kitsch, este principiul mediocrității. El rămâne esențialmente o artă de mase. Tocmai prin mediocritate produsele kitsch dobândesc un real caracter de fals și, eventual, obțin un surâs condescendent din partea consumatorului, care se crede superior lor. Mediocritatea este nodul său gordian ale cărui împletituri este practic imposibil să le descurci și orice fisură a mediocrității, în sensul tendinței spre absolut, de orice tip, distruge fenomenul, înlocuindu-l cu un fenomen din sfera urâtului sau cu un alt fenomen din sfera frumosului.