FRACTURĂ-N LOGICA CREDINŢEI
Una din fostele mele iubite avea obiceiul să spună la fiecare frază vorba „Doamne ajută”! Cum spuneam eu ceva sau îi uram ceva, hop şi ea cu „Doamne-ajută”. Dar ea avea înclinaţia să blesteme să drăcuiască şi să se jure pe tot ce are mai bun, mai pur şi mai sfânt în ea. Treceam pe lângă o biserică-n plimbările noastre, imediat făcea o cruce cât roata carului. Mai încolo se împiedica de o piatră sau de o bordură, gurița ei slobozea: „luate-ar dracu”…
Oare de ce nu cerea ea sprijinul Diavolului? De ce mereu cerea sprijinul lui Dumnezeu? Crede cineva că Dumnezeu ajută pe toți care blestemă să li se îndeplinească blestemul? Dumnezeu nu se ocupă cu blesteme, cu jurăminte, eventual cu magie şi cu farmece (sau vrăjitorii). Toate astea intră, ca să zic aşa, în fişa postului de Diavol.
Ia-n cere tu ajutorul dracului (spune după mine: „Drace-ajută”!), să vezi tu cum te ajută imediat. Şi mai lasă-l pe Dumnezeu în pace, dacă nu prea ai tangenţe cu adevărata credinţă.
Asta numesc eu, şi nu numai eu, fractură în logica credinţei; ceea ce este, evident, oglinda unui dezechilibru mental (ca să nu-i spun pe nume).
Cu toate astea eu am iubit-o sincer!
