IMUNITATEA

„Imunitatea parlamentară” este o categorie lexicală bine definită. De ea se bucură, cum e şi firesc, deputații și senatorii la care se adaugă consoartele sau consorţii lor, fără să le fie neglijate (Doamne fereşte!) progeniturile.

Tactica şi strategia de a te pricopsi cu imunitate a fost destul de simplă. Ea a funcţionat pe principiul: „Cine e bun de gură, se bucură de-apucătură”

Odată aleşi (aceşti domni și aceste doamne), ca fiind cei mai buni dintre noi (pe criteriul mai sus amintit), şi-au dat mâna, indiferent de coloratura politică pentru a-şi construi, mai întâi şi întâi, privilegii scandaloase şi legi protecționiste (sau regulamente) aplicabile tuturor, dar eficiente numai în cazul unora.

„Imunitatea” (vorba aceasta scurtă e ca scărpinatul porcului pe burtă – ar fi spus Arghezi) are, din punctul meu de vedere, al omului simplu, adevărate puteri magice: ea a creat o adevărată castă politică aburcată deasupra întregii societăți.

Unii dintre purtătorii de imunitate au considerat că pot să-şi permită absolut orice, nu atât la locul lor de muncă (Parlamentul României), cât mai ales în afara acestui for legislativ. Sub respectiva pălărie (mai întâi noi, mai apoi voi) dătătoare de curaj nelimitat, dus până la limita iresponsabilității civico-morale (ca să zic aşa), în ultimii ani s-au putut acumula, mai pe faţă, mai pe la dos, averi discutabile, unele fabuloase,  s-au forțat uşi (şi frontiere) închise altora, s-a netezit, cu mijloace inaccesibile oamenilor simpli, calea spre căpătuiala cu orice preț, ignorându-se şi eludându-se legi sau chiar călcându-le cu arogantă nonșalanță.

Uzând de acest imens privilegiu, unii dintre reprezentanții noştri şi-au permis nu o dată să profereze injurii, acuzații nefondate şi calomnii la adresa muritorilor de rând, ştirbind fără remuşcări şi fără teama de consecinţe demnitatea semenilor, ba chiar dându-se o tentă de suverană legalitate propriilor abuzuri flagrante şi matrapazlâcurilor de duzină ale domniilor lor…

Călcătura asta strâmbă a unora dintre „intangibili” atrage un nemeritat blam al alegătorilor asupra întregului spectru parlamentar.

Imunitatea, în opinia mea, ar trebui să se limiteze numai la declarațiile şi pozițiile intraparlamentare, exclusiv politice. In rest, toţi parlamentarii ar urma să fie considerați de lege ca simpli cetăţeni dând socoteală pentru orice ar contraveni normelor generale, statuate juridic. Totodată, ridicarea imunității ar urma să fie mult simplificată, fiind suficiente nu două treimi din voturi ci doar o jumătate plus unu.

Această sugestie, benefică în toate privinţele, ar putea, însă, întâmpina obstacole foarte serioase şi, personal, mă îndoiesc că ea ar avea șansa trecerii de simple discuţii pe fond şi de bariera votului. Şi asta datorită faptului că o parte însemnată din actuala Putere şi o parte şi mai însemnată din Opoziție (obsedată de epurările şi dezimunizările pe criterii politice) s-ar putea, în sfârşit, să-şi dea mâna şi să realizeze o coaliţie istorică şi un zid comun din piepturile lor purtătoare de brațe votante. Doar pentru a-şi apăra cu forţe unite acest bizar privilegiu şi păcatele deja făcute sau pe cele care urmează a fi făcute.

(Din volumul, în pregătire, „Prăduitori la vremea lor”)