IUBIRE SAU DOAR ADMIRAȚIE?
Pentru unii dintre noi masca a fost nu numai o chestiune de sănătate, ci și o chestiune de estetica feței… O adevărată binefacere, o binemeritată oportunitate de a ne ascunde înfățișarea, pentru alții un adevărat blestem și un ghinion al faptului, mai ales pentru femei, că trebuie să-și ascundă o parte a chipului lor frumos de ochii lumii. În ce mă privește nu am fost în totalitate convins că purtarea măștii te poate proteja de virus, că virusul dacă e să te ghicească te nimerește și în vis sau pe stradă oriunde te-ai afla, chit că e aglomerație sau nu. Mereu am crezut că e o treabă de genetică procopsirea cu virus.
Nu am mai mers de câte zile la magazin, mai exact din ziua în care a fost anulată starea de alertă și obligativitatea purtării măștii în spații închise. Acolo, la magazin, este o casieriță de care m-am îndrăgostit. Ochii migdalați mă priveau cu sclipiri de parcă tocmai ar fi băut un pepsi, părul auriu de culoarea soarelui era prins într-o coadă la spate pe care o purta adusă în față pe după umărul stâng, vorba îi era dulce și pusă mereu pe aluzii drăgălașe, dar nevinovate și, uneori, pe insinuări perverse… Îmi plăcea atât de mult încât îmi făcusem un obicei din a merge la magazin pentru orice fleac, în fiecare zi. Cred că și-a dat seama. De asta se purta cu mine într-un mod aparte…
Am lipsit câteva zile. Ieri, din necesitate, a trebuit să-mi mai cumpăr una, alta și, firesc, m-am prezentat la magazinul preferat unde se află casierița mea iubită. Când am ajuns în fața ei am avut un șoc. Un gol în stomac dintr-o dată mi-a pustiit ființa. Ea nu a putut să-mi vadă gura căscată a uimire deoarece eu încă mai port mască. Dar ea nu. Nu mai avea masca pe figură și astfel am putut să-i văd fața desfigurată plină de cicatrici minuscule naiba știe de la ce. Mi-a fost jenă s-o întreb. Am schimbat două vorbe de complezență și am plecat spre casă învăluit într-o tristețe de nedescris care-mi făcea pasul greu și inima golită de conținut.
Ajuns acasă am fost pus în fața propriei mele conștiințe. Mi-am luat sentimentele la întrebări. Întrebări la care nici acum nu le găsesc un răspuns care să mă mulțumească.
O mai iubesc sau nu pe frumoasa casieriță cu mască? În fața noului sentiment de repulsie văzându-i figura desfigurată cum să reacționez? Iubire versus repulsie, ce mă fac? Cum le împac, cum fac eu liniște în sufletul meu tulburat acum. Atât de tulburat încât am început să am vertije. Iubirea mea pentru ea s-a construit temeinic și gradat pe parcursul a doi ani și acum, ei bine acum, ca un trăsnet din senin ea îmi este interzisă de o imagine inversată a ceea ce am iubit. Este ăsta reversul medaliei? Este o nouă încercare a destinului de mă pune în fața unei dileme fără ieșire. O mai iubesc sau n-o mai iubesc? Nu cumva m-am mințit singur, în acești doi ani? Era/este doar o făptură gingașă, tânără, sensibilă (mereu m-am întrebat ce caută ea la o casierie), frumoasă, inteligentă și doar atât. Nu ne-am apropiat, nu ne-am atins, nu am străbătut împreună coridoarele adânci ale discuțiilor filosofice despre literatură și artă, nu! Carevasăzică o iubeam de la distanță. Se numește asta iubire? Adevărata iubire? Sau a fost doar admirație?
Multe întrebări îmi străbat acum ființa. O să le caut răspunsul în timp, altă dată. Deocamdată am luat decizia, o decizie de ipocrit, recunosc, să nu mai tec pe la acel magazin…
