La poarta casei mele există un morman de pământ afânat. Din când în când îmi place să-mi îngrop o palmă-n el și să scot un pumn de țărână. Îl ridic ușor și-l pun în dreptul soarelui, între zarea privirii mele și lumina lui orbitoare. Îmi desfac degetele ușor și las țărâna să mi se scurgă printre degete. Boabele de pământ îmi par boabe de aur. Și-atunci simt un dor imens de tata. Aș vrea să-i spun că au înflorit cireșii, că tocmai am început să-i desenez chipul așa cum îl știu eu din copilărie, dar numai gândul se transformă-n cuvânt pe care-l rostesc cu buze abia întredeschise…

Nu mai pot să-i văd mormântul-i rătăcit pe dealurile Harghitei, undeva prin Toplița. Mi-ar fi durut să ating iarba-ncolțită și crucea rece care străjuiesc locul strâmt unde se află tata.

Această sfântă bucurie mi-a fost furată de stupiditatea unui accident rutier…

Mi-e greu în suflet și în viață…

Și mi-e dor de tata!

(Visited 41 times, 1 visits today)