JUDECATA DIN VIS
Amicul meu trebuia să se prezinte în fața unei comisii care urma să-și pună apostila, un fel de ștampilă, pe documentul pe care amicul meu îl pregătise din timp și-n care era cuprinsă, ca un fel de piesă de teatru, întreaga lui existență. Era foarte mândru de ceea ce realizase și nici nu se punea problema ca acea comisie să nu fie de acord cu tot ce cuprinsese el în documentul gros ca un DEX. L-am însoțit. A intrat în sala Comisiei. Am identificat sala ca fiind spațiul bibliotecii Casei de Cultură din Piatra Neamț. L-am așteptat afară în holul ca o anticameră spațioasă unde se aflau două fotolii roșii. M-am așezat. Eram liniștit în privința reușitei amicului meu. Pentru că amicul meu era un tip deosebit și foarte bun în tot ceea ce făcea… După scurtă vreme iese fluturând deasupra capului hârtia pe care bănuiam că se află râvnita ștampilă aprobatoare. Dar nu! Amicul meu s-a apropiat de mine și a rostit acuzator: Iată unde m-au adus prietenii mei, femeile mele, viața mea. Aici m-au adus! Mi-a întins hârtia sub ochi s-o văd și eu. Era ceva scris pe ea cu cerneală neagră, ceva indescifrabil dar din care se degaja foarte clar o concluzie negativă. Fără nicio ștampilă. Un refuz, o nerecunoaștere a veridicității și a valorii amicului meu.
Era foarte trist de parcă viața lui se încheia cu acel petic de hârtie. Am vrut să-l ajut cumva și am intrat să pun o vorbă bună la Comisie. Comisia nu mai era, plecase. La un birou, pe stânga, se mai afla o bibliotecară care scria ceva. I-am adresat ei toate reproșurile, mai cu seamă faptul că puteau, cei din comisie, să fie mai blânzi să nu aibă acest ton categoric, rezumativ, de respingere a prietenului meu. Mi-a răspuns că nu are nici vină. Și nu avea…
M-am întors. Amicul meu avea ochii înlăcrimați. Da, aici m-au adus, repetă cu un glas stins. I-am răspuns: nimeni nu e vinovat de ceea ce suntem acum. Noi suntem propria noastră alegere. Am optat pentru ceea ce suntem. La naștere ți se deschid o infinitate de uși care dau către o infinitate de drumuri. Fiecare a pornit pe drumul său. Nu a existat nimeni care să ne dea un brânci către un drum sau altul spunându-ne „ia-o pe aici că este drumul cel bun pentru tine.” Și chiar dacă ar fi fost nu am fi ținut cont de sfatul său pentru că așa suntem noi, orgolioși, încrezători în alegerile pe care le facem și nedispuși să renunțăm la ceva ce ține de decizia noastră. Conștiința valorii de sine este gonflată la maximum și ne credem dumnezei… Acum când am ajuns la capăt de drum suntem ceea ce am ales să fim. Dar iată că, în fața unei comisii, nu e bine ceea ce suntem și ne este refuzat documentul care arată și atestă calea noastră până aici. Nu se mai poate face nimic. E prea târziu să facem altă alegere. N-am ales drumul care trebuia. Comisia nu ne spune care ar fi fost calea aia. Ea pune (sau nu) doar ștampila.
Așadar, prietene, nimeni nu e vinovat de ceea ce suntem. Noi suntem ceea ce am DORIT SĂ FIM!…
Visul acesta m-a cutremurat și m-a trezit înainte de vremea în care-mi făceam eu bruma de somn și odihnă…
Câteodată adevărul din viața diurnă stă bine creionat în visele noastre!
