… mi-ai ocolit inima dăruită ție cândva ca semn al destinului dat, cea care ar fi putut să-ți arate totul sufletul cerul câteodată-n noaptea senină sub nucul bătrân totdeauna singur mereu fără de soț iarba înaltă ascult melodii de mult apuse „de ce m-ați dat de lângă voi” lungi ploi de toamnă târzie te cheamă asiduu, ci vino-n trupul din casa sufletului meu acum pustie pustiind în întregime întregul corolar al sferelor de sentimente… nu cred nu există eventuala re-venire-n ziua dimineților însângerate de bujorii cântându-mi la fereastră mireasă cum aș fi vrut sau îngeră trecătoare-n zboru-i ceresc totu-i pustiu în jur și nu mai știu care-i calea către propria-mi casă dintre plopi și tei și liliac înflorit, stau cum stau cu fața-ntoarsă către cerul primăvăratic senin și mi se pare că-i noapte, adâncă noapte pe care o închid părintește sub pleoapele-mi obosite…

(Visited 36 times, 1 visits today)