MONOLOG
Mi-am asumat lucid singurătatea, dar după o dureroasă perioadă de X ani în care cu zel m-am aruncat în viață tocmai pentru a uita, încep s-o simt tot mai acut, știind foarte clar că omul nu e făcut să rămână singur. În jurul meu oamenii de calitate sunt cu familiile lor, singuraticii probabil că se ascund ca și mine, iar aventurile, compromisurile nu le pot accepta.
Cine poate fi la fel de selectiv cum am devenit eu odată ce timpul a trecut și trece? Cui îi (mai) place, cu aceeași intensitate, la fel cum mie îmi plac: muzica, literatura, florile, decența, onestitatea, apusul și răsăritul de soare, spiritul fin, gluma de calitate, copiii, franchețea, cățeii, omul neacrit de necazuri, spiritul și inocența copilărească, și, mai ales, omul pe care se poate conta?…
Cine urăște alături de mine minciuna, mitocănia, omul suficient și arogant, vulgaritatea, mizeria, acreala, văicăreala, vulgaritatea, bunătatea bleagă de o oferi oricui bucăți din tine, din sufletul tău?… Să aibă acea înțelegere de adâncime care discerne între îngeri și ticăloși…
Mi-e dor, câteodată, de visele mele, de acel om care să-ți înțeleagă, bucuriile, tristețile, care să-ți continue gândul, al cărui gând să-l poți întregi, cu care să poți forma acel unu originar. De omul acesta mi-e frică, pentru că nu e ușor să te poți întâlni cu tine însuși prin celălalt. Nu poate fi asta o cutremurare existențială? E vorba de acea întâlnire unică, irepetabilă, când ființa celuilalt se contopește fără rest cu ființa ta, când toate celelalte lucruri se regăsesc întregi în armonia reîntregirii…
Dar unde, dar cine, dar când?…
