EXISTĂ CRITICĂ ÎN IUBIRE?

Eu – Uneori încercăm, chiar și prostește, să fim mai mult decât suntem… O putem face pentru a demonstra ceva, cuiva, o putem face pentru că aceasta este credința noastră de moment, dar când vezi că lucrurile o iau razna rău şi există riscul dedublării personalităţii, eu zic că trebuie să intervii, să faci ceva. Asta nu înseamnă a critica, ci a dori binele persoanei care nu îţi este indiferentă.

EA – Iubim pentru ceea ce ne împlinește ca ființă, prin celălalt – fie pentru că ne completează, fie că ne regăsim în celălalt trăirile, dorințele. Și nu e deloc egoism! Mi-e foarte clar ca nu poți iubi un om decât atunci când l-ai descoperit, când i-ai atins sufletul. Nu găsim cuvintele potrivite de multe ori, uneori le folosim pentru a face rău – fără să ne fie asta intenția, alteori gesturile noastre sunt în contradicție cu ceea ce dorim cu adevărat. Oamenii nu se schimbă în mod esențial…

Nu-i simplu să iubești, e clar! E ca și cu o medalie (iartă-mi comparația!): o pot obține relativ ușor – deși nu e la îndemâna oricui, greu este să o păstrezi în timp.

EU – Nu vorbesc despre iubirea care pleacă de la tine către celălalt, ci despre pretenţia celuilalt de a fi iubit pentru ceea ce i se pare că a devenit peste noapte. Îţi cere respectul, stima şi admiraţia pentru ceva ce ştii bine că nu există în esenţa fiinţei lui/ei.

Medalia e un trofeu şi nu-mi place ideea competiţiei în dragoste pentru obţinerea unui trofeu.

Iubirea e oarbă uneori. Şi chiar merită să iubești dacă faţă de tine, cel apropiat, ar fi acelaşi şi nu ar pretinde să-l iubeşti pentru ceea ce pretinde că este acum. Pe de altă parte nu-i poţi dicta aproapelui anumite etape ale iubirii: acum mă iubeşti pentru asta, mâine pentru aia şi poimâine mai vedem noi ce mi se pare că sunt

Cei care pretind că sunt ceea ce nu sunt trebuie să ţină cont și de părerea (mai ales) celui apropiat, pentru că e de la sine înţeles că el/ea nu ne vrea răul dacă exprimă o părere cu valenţe de critică constructivă.

Atunci când te superi că cel ce-ţi este aproape te „critică” şi nu te laudă non-stop, înseamnă că e ceva în neregulă cu tine şi nu cu celălalt. Pentru că celălalt îţi vrea binele şi doreşte ca ceea ce produci tu, fie că e artă sau orice altceva în sfera socialului (cum ar fi o acțiune de caritate) să fie, calitativ, cât mai aproape de perfecţiune și să nu trezească dubiile celui/celei vizat/e…

COMENTARII:

Eva Razmany: Într-o relație, prietenie, nu trebuie să existe critică. Iubirea adevărată, cred eu, înseamnă că-l accepți pe celălalt și să îi înțelegi până și faptele cu care tu nu ești de acord. A iubi pe cineva înseamnă să-l lași să fie el și să se simtă liber!

Burdujan Gheorghe: „Iubiți-vă, căsătoriți-vă, lăsându-vă liberi totodată” sunt cuvintele pe care nu o dată le-am rostit cu diverse ocazii, prin diverse texte și comentarii. Când te îndrăgostești de cineva te îndrăgostești de ceea ce este el/ea în momentul respectiv, nu te îndrăgostești de ceea ce ar putea să fie el/ea în viitor, în proiecțiile și planurile tale. A ține cont de părerile aproapelui tău, nu înseamnă a te transforma în ceea ce aproapele tău și-ar dori să fii…

Maria Muresan Copil: Iubirea nu poate exista decât în reciprocitate, în respect. Dezamăgirea ucide orice iubire.

Se vorbește de suferința din iubire. Eu nu cred în asta. Când cineva te părăsește pentru că nu te mai iubește nu cred că-l mai poți iubi. E o dezamăgire că te-a părăsit, că nu te-a înțeles și desigur iubirea ta moare. E dureroasă moartea iubirii ca orice moarte, dar suferința aceea despre care spun unii „sufăr enorm pentru că încă îl/o iubesc” nu există.

Burdujan Gheorghe: Eu am afirmat că există „suferință din iubire”. Sensul cuvintelor mele se referă la intensitatea sentimentului. Adică iubești atât de mult, atât de puternic, atât de intens încât simți că te doare această iubire… Nu mă refer la acea suferință pe care o simți când ești părăsit/ă.

Mioara Vasilachi: Eu nu vreau să fiu perfectă! Prea mari presiuni din partea celor pe care îi iubim, bașca cele impuse de societate, hodoronc tronc îmi mai adaug propria mea îngrijorare că nu voi reuși să fiu așa „cum trebuie”!

Am devenit ca o actriță, care joacă-n mai multe spectacole, fiindcă va veni vremea când nimeni n-o va mai distribui nici în rolul de mamă, nici în cel de soție, nici în cel de femeie de succes și trag de mine și mă lupt din dorința de a fi pe placul celui care cred că mă iubește.

Timpul trece, mă risipesc, uit ce era important pentru mine. Vreau să le fac pe plac celorlalți, care nu pot profita mai bine de pe urma mea, decât „criticându-mă din dragoste!” Care dragoste? aia egoistă? în care proiectezi ce vezi la ceilalți și crezi că ți-ar plăcea și ție să trăiești? Care dragoste? Cea care te plesnește ca un bici dimineața, „ce dracu ești așa boțită? Parcă te-a călcat tractorul”! Care dragoste? Cea care merge în urma ta ca un soldat german cu pușca și dacă te-mpiedici: kaput!

Dragostea adevărată nu critică, nu umilește, nu ceartă, nu compară în defavoarea ta. Am vrut să visez fericirea, mi-am dedicat ani din viață să merg pe căi trasate de alții. Culmea ironiei este că dacă n-am reușit, singura vinovată eram tot eu! Succesul văzut de străini și neîmpărtășit cu cineva drag, nu mi-a adus pacea interioară pe care toți o râvnim! Am vrut să fiu perfectă, ca să nu fiu pusă la colț de nimeni. Acum nu mai vreau!

Burdujan Gheorghe: Așa este. Tragem de noi înșine pentru a (mai) fi pe plac celor pentru care contăm. Dar pentru asta nu cred că trebuie să fim actori, ci un minimum de respect față de noi înșine ar fi suficient. Nimeni nu este absurd să pretindă perfecțiunea de la cel/cea care contează. Toți avem micile noastre momente de abandon trupesc când pur și simplu nu ai chef să te rujezi sau să te razi pentru a fi pe placul cuiva…

Pe de altă parte frumusețea ființei nu stă în masca pe care o porți zilnic în societate, ci în constructul natural al propriei făpturi.

Care dragoste, întrebi tu. Dragostea ta pentru ceilalți. Nu căuta dragostea celorlalți pentru tine. Mai zici că: „mi-am dedicat ani din viață să merg pe căi trasate de alții”. Aici cred eu stă schepsisul aparentei tale renunțări. Dacă ai fi mers pe o cale trasată de tine alta ar fi fost satisfacția…

Mioara Vasilachi: Sunt fiică de militar. Am fost obișnuită de mică să respect căile trasate de tatăl meu, care „știa mai bine” decât mine ce mi se potrivea. Nimic mai greșit! Mi s-a oferit mult, sub aspect material, dar mi s-a pretins sa fiu prima în toate, am fost olimpică si pe măsură ce performam mi se cerea si mai mult „doar era pentru mine”.

Educația aceasta m-a determinat să-mi fac datoria și nu ceea ce voiam. În timp am transferat afectiv totul în viața de adult. Poate că nu e corect actor, ce poartă o mască, poate era mai mult o încercare de disimulare, o dezamăgire care venea după niște așteptări, ce izvorau din strădania mea. Mai mult decât atât sunt o fire mândră și nu mi-am recunoscut limitele!

Pentru mine viața nu a fost un carnaval, a fost o luptă, vei râde poate, pentru o mângâiere binemeritată, nu cerșită!

Burdujan Gheorghe: Eu nu prea înțeleg chestia asta „viața ca o luptă”. De ce să lupți, pentru cine și pentru ce să lupți? Viața trebuie trăită pur și simplu.

(Fragment din „SIRENA DE FACEBOOK”, volumul doi al trilogiei „ȘARPELE CU RUJ PE BOT ȘI CU MUSTĂȚI”) 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

CAPTCHA ImageChange Image

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.