FLUTURI ÎN STOMAC

S-ar putea să par deplasat, penibil sau ridicol să mai vorbesc despre iubire. Dar eu am convingerea fermă că iubirea nu are vârstă, la fel cum nici fericirea nu are vârstă.

Ştie cineva ce se întâmplă cu adevărat atunci când ne îndrăgostim, iar, mai apoi, iubim cu toată pasiunea, cu toată fiinţa? Se vorbeşte peste tot de “fluturi în stomac”, de diverse alte senzaţii. Aiurea, să fim serioşi, astea nu sunt decât figuri de stil! Pelicanul ne oferă adevărata dovadă a iubirii: atunci când, nemaiavând ce să ofere de mâncare, îşi rupe fâşii de carne din piept pentru a le oferi drept hrană puilor săi. Câţi dintre noi îl poate imita? Metaforic, desigur!
Ştie cineva când şi cum, sub ce formă, apare iubirea în viaţa noastră? Când iubim, oare iubim cu adevărat sau doar avem IMPRESIA că iubim, la modul declarativ!? Citeam pe undeva că e nevoie într-o relaţie de iubire de comunicare permanentă, mai ales când cei doi protagonişti nu se află unul lângă celălalt din diverse motive. Că e nevoie de cuvinte ca să ţină flacăra iubirii prezentă. Dar, oare, a spune iubitului/iubitei în fiecare zi “te iubesc” este productiv? Aceste cuvinte nu-şi pierd din esenţa lor, din valoarea lor, din semnificaţie? Nu facem astfel, fără să vrem, ca ele să fie banale, goale de conţinut şi văduvite de mesajul lor real?
Cuvintele sunt extrem de importante. Din acest motiv trebuie să fim foarte atenţi la/cu ele. Când, unde şi cum le folosim pentru a nu le anula prospeţimea. Un pantof purtat prea des, la un moment dat se uzează şi îl arunci, nemaiavând nicio valoare. Nu altfel stau lucrurile şi în cazul cuvintelor.

Se spune pe undeva în Biblie că dragostea este DORINŢA NE-EGOISTĂ de a îndeplini nevoile celuilalt. Câţi dintre noi respectă şi/sau aplică aceste cuvinte pline de miez, atunci când afirmă sus şi tare că iubeşte, când rosteşte cuvintele “te iubesc”?
Mai toată lumea caută să-şi împlinească la MODUL EGOIST propriile sale nevoi.

Astfel dorinţa lui/ei de a fi iubit, provocând în celălalt starea de iubire care se va întoarce apoi către propria persoană egoistă sub forma unei pasiuni orbitoare va satisface orgoliul propriu și va determina somnul „pe o ureche” având certitudinea şi trăind sentimentul de fericire că suntem iubiţi. Dar celălalt? La celălalt ne mai gândim noi? La cel/cea care ne iubeşte sincer, dureros de sincer? Îi cunoaştem noi CU ADEVĂRAT nevoile sufleteşti, cerinţele-i spirituale, foamea şi setea inimii sale? Personal, mă îndoiesc că acest lucru se întâmplă. Iar dacă totuşi se mai întâmplă, pe ici pe colo, înseamnă că asistăm la o minune.
Viaţa noastră este alcătuită din minuni, viaţa în sine este o minune. În fiecare dimineaţă, când ne trezim, ar trebui să conştientizăm asta şi să spunem: Doamne, ce minune că exist!

Şi mai frumos ar fi să spunem: Doamne, ce minunat că exist PENTRU iubitul/iubita meu/mea!