CERȘETORII

Pe lângă casa în care locuiesc s-a pripăşit o pisică. Eu o prigonesc! Când mă vede, fuge de mănâncă pământul. E foarte inteligentă. Atât de inteligentă încât chiar şi atunci când aude motorul maşinii mele sau îmi aude vocea o ia la sănătoasa. De ce n-o sufăr?
Pentru că cerşeşte! Toată ziua îi aud gura, miorlăitul „dă-mi şi mieeeee cevaaaa”. Câinele nu face aşa. El aşteaptă răbdător. Dacă-i dai, se bucură, dacă nu, nu. Dar nu încetează o clipă să-şi facă datoria, să-şi apere domeniul şi pe stăpânul său. Iată de ce nu sufăr pisicile (pentru că cerşeşsc!), dar ador câinii (pentru că au demnitate!).
Toată viaţa am fost asaltat de cerşetori. Nu am înţeles şi nu înţeleg de ce, dar îmi explic: ţinuta mea fizică, aspectul, atitudinea mea în societate, atunci când sunt „pe jos”, ar putea indica faptul că sunt un om avut, un om cu bani, un „bogătan”, cum mă numea odată „fata colorată”. Nu este vina nimănui că se întâmplă aşa. Numai că este împotriva realităţii. Rareori sunt în măsură, nu să dăruiesc (care are altă conotaţie), ci să dau. Sunt momente în care mie îmi lipseşte strictul necesar. În acele zile îi înţeleg pe cerşetori şi mă urăsc pe mine însumi, mă dispreţuiesc, mi se face silă de mine.
Dar, asta-i viaţa! Mi-am dorit spirit şi acum viaţa mă răsplăteşte cu spirit. Iar eu sunt fericit că se întâmplă aşa, că divinitatea îmi dăruieşte (nu îmi dă!) ceea ce mi-am dorit: spirit. Se cheamă că am atins o primă nuanţă a gamei cromatice a fericirii.
Nu-i înţeleg pe cei care „dau” câte ceva cerşetorilor într-un fel anume condiţionat de ei, „generoşii”. Nu o dată am asistat la următorul dialog: „- Dă-mi un ban. – Pentru ce vrei un ban? – Ca să-mi iau o pâine. – Lasă că-ţi iau eu o pâine, că tu vrei un ban ca să-l bei… etc.”
Dacă sunt generos şi vreau să-i dau un ban cerşetorului (pentru că el cere „un ban”, nu cere „o pâine”), de ce să nu-i dau un ban? De ce să-mi mai pese mie ceea ce face el cu banul meu sau al altora? Dacă el îşi găseşte FERICIREA LUI într-un pahar cu ţuică, apoi într-un somn profund pe marginea şanţului sau pe o bancă, de ce să-i răpesc eu această fericire cu o amărâtă de pâine, pe care el nici măcar nu o doreşte? De ce ne este greu să înţelegem că fiecare om are fericirea lui şi filtrul propriu întru decelarea sentimentului de fericire? (Nu mai pun în discuţie gestul acestor „generoşi” care condiţionează).