MI-E SUFLETUL BOLNAV DE TRISTEŢE – SCRISORILE VALENTINEI (VIII)

Tu mi-ai dat lovitura de graţie, dragule. Îţi aminteşti cum mă întrebai, retoric: „Oare ne-am cunoscut ca să ne distrugem unul pe celălalt”? Da. Ne-am cunoscut ca să ne distrugem reciproc. Atunci nu realizam, nici nu credeam că întrebarea asta a ta era de fapt un adevăr proiectat în viitor.
Nu ştiu în ce măsură cunoaşterea de mine te-a afectat pe tine în sensul distrugerii tale, dar, cu siguranţă că, pentru mine, cunoaşterea de tine a fost şi este distructivă. Am coşmaruri cu tine. Te văd bântuit de monştri, posedat de monştri, adulat, mângâiat, sărutat de monştri…

Eu şi aşa stăteam agăţată de un fir de păianjen, un fir de aţă mă mai ţinea în viaţa asta absurdă, populată de personaje absurde, cu dorinţe, idealuri şi scopuri absurde. Exagerate, stupide. A trebuit să ne cunoaştem pentru ca firul acesta de aţă, pânza de păianjen să se rupă definitiv. Tu eşti prea greu, dragule. În falsitatea ta ai dat greutate oricărui gest făcut pentru mine. Astfel încât un act de blândeţe era încărcat cu prea multă ură şi meschinărie veninoasă. De plumb. Eu sunt o femeie mult prea fragilă pentru tine, mult prea sensibilă pentru oricine. Ai remarcat bine asta atunci când îmi vorbeai despre păpădii.

Simt că sunt absentă. Şi pentru asta, mi-e sufletul bolnav de tristeţe…