SĂ CÂNŢI LA PIAN CU VÂRFUL INIMII

2015

pianul-si-inima-gheorghe-burdujan„Julieta” înghite asfaltul cu roţile. Uşor. Nu se grăbeşte. Cu mai puţin de 50 la oră. E atât de frumoasă noaptea la 3 lăsată pe spate în miriştea de la marginea drumului. Câte un mac îmi face cu ochiul agăţat de raza farului. Luna atârnă clopot-de-argint. E răcoare. Fuiorul de aer se împleteşte cu fumul ţigării aprinse şi se mistuie în muzica de la bord… Zepellin, bineînţeles, Zepellin peste tot. Îmi las capul pe volan. Stau cum câinele stă cu botul şi labele jos. Conduc cu bărbia… Înghit. E atât de frumos că-mi vine să plâng de frumuseţe. Constat cu uimire că ochii nu mă mai ascultă. Că lacrima-i seacă. Vreau să plâng şi nu pot. Constat. Frisoane reci în întreaga-mi Fiinţă. Îmi amintesc de Labiş „Mânânc şi plâng. Mănânc”… 

Ajung. Sunt trist. Îmi scot inima şi cu ea sângerândă deschid pianul. Cânt: „La umbra nucului bătrân”. Aşez telefonul alături ca să audă EA. O ea imaterială, inexistentă, dar dorită, visată… Cânt. Aş vrea să plâng, dar nu pot. Cânt. Cu vârful inimii cânt… 

Dimineaţa montană mă găseşte cu fruntea rezemată de zid. Cu cheile în mână. Cu motorul pornit. Cu uşile vraişte. O nălucă tocmai a bătut din aripi pe lângă urechile-mi treze… 
A răscolit peste tot şi a luat cu ea tot ce a găsit mai de preţ: 
sufletul meu fără chip!

 

One thought on “SĂ CÂNŢI LA PIAN CU VÂRFUL INIMII

Lasă un răspuns