ŞARPELE DE ITALIA

Este un şarpe cu totul special. Are picioare! Nu se târăşte ca toţi şerpii, ci păşeşte ca oamenii. Păşeşte uşor şi fin, şerpeşte (că deh! e tot şarpe!). Îţi pătrunde în suflet într-un stil calabrez sau andaluz, pentru că se trage din neamuri şerpeşti specifice zonei de Sud…
Nu ştiu să-i definesc sexul. Pare că-i şarpe ambigen. Aşa că-i voi spune, generic, şarpe.
Are mai multe capete. În fiecare capăt are câte un creiere. Gândeşte cu toate deodată. Din cauza asta niciodată n-am putut să-i înţeleg intenţiile, să-i desluşeşc mesajele, să-i învăţ limbajul, să-i ghicesc gândurile…
Când se află în faţa unei uşi, mai întâi încearcă terenul cu piciorul din faţă. Apoi face un pas niţel mai hotărât după care, aparent politicos, bate la uşă. Asta nu înseamnă că aşteaptă să-i răspunzi sau să-l inviţi la tine la sân, nu. El este autoritar şi imediat îşi ia locul înainte de a scoate tu vreun sunet, ceva acolo de bun venit. Te trezeşti cu el în Fiinţa ta, fără „a prinde măcar de veste”…
Uneori ţine conferinţe de şarpe pentru cei ce sunt dispuşi să-l asculte. Alteori e mut ca şarpele. Doar şuieratul limbilor despicate i se aude. În rest nica-nik!

Când l-am cunoscut eu stătea tolănit la soare pe nisipul arid din Sicilia… Privea soarele torid printre genele mijite. Părea absent, dar el, de fapt, căuta. Căuta ceva în soare, în lumina soarelui. Cre’că pete. Pete căuta. M-am interpus între el şi soare. I-am tăiat raza privirilor şi căldura solară cu trupul meu. N-a tresărit, nu s-a mirat. Dimpotrivă, a băgat o mână în buzunaru-i din piele de şarpe şi a scos o tabacheră din piele de şarpe, că doar era şarpe. Şi-a aprins tacticos o ţigară. A inspirat fumul profunsd apoi l-a slobozit în rotocoale către mine:
„Care va să zică aşa, tu eşti Cel ce-mi taie lumina, Cel ce-şi alungeşte umbra deşirată peste trupu-mi tolănit!?” (Aici făcu o pauză, trase încă un fum şi privi cu interes vârful aprins al ţigării sale şerpeşti). Am vrut să-i răspund, dar nici n-am apucat să deschid eu gura că haţ! la beregata-mi expusă (punctul meu nevralgic). De unde dreak ştiu şerpii ăştia de unde să te-apuce? Mă încolăcise cu trupul şi cu botul îmi sugea sângele din beregată. Era când blând când agresiv, când mă lăsa, când mă lua. După ce-şi văzu pântecul plin mă slobozi din strânsoare şi grăi din nou (ştergându-şi botul cu o batistă şerpească):
„Ăsta-i preţul pentru ziua de azi. Pentru ziua de mâine încă nu ştiu cu ce vei plăti, pentru că vei plăti! Ai îndrăznit să-mi tulburi liniştea, deci la sânul tău voi sta”. Aşa şuieră el şi se întinse din nou la soare, ignorându-mă total.
……………………………………………..
Au trecut cam 5 ani de atunci. „Relaţia noastră” a rămas în „coadă de şarpe”.