pe-patul-de-spitalDa! Trebuia să se întâmple şi asta. Adică era de aşteptat la ce viaţă dezordonată am. Nu am mai fost internat în vreun spital din adolescenţă. Nici analizele nu mi le-am făcut cam tot de pe atunci. Eeeeee, dar vine o vreme pe care nu o poţi ocoli, nici nu o poţi da după cum vrei tu să fie. A început cam aşa: o senzaţie de greaţă la vederea oricărui fel de aliment. Apa mi se părea că este amară. Nu mai simţeam nevoia de o cafea şi o ţigară, deliciile vieţii… Mă rog, şi alte mici amănunte. Zic: ia-n să merg yo la un medic să văz ce zice. Zice: nişte analize degrabă. Mă internez ca să le fac pe toate ca la carte. Diagnostic: diabet! Ups! Zic la rându-mi în barbă.

Prima noapte de spital: singurul pat liber, lângă fereastră, bineînţeles, că aşa sunt eu norocos. Noaptea se lasă cu răcoare. Geamul deschis, uşa deschisă. Se umflă perdelele de curent precum pânzele Bricului Mircea. Stau o vreme, mă chinui, îmi pun pe căpăţâna-mi ilustră cearceaful, încerc să dorm, zadarnic. E ora 2. Închid fereastra. Pe la 3 se ridică piratul lu’ peşte prăjit şi o re-deschide. Eram 5 în salon. El avea vechime, eu abia venisem. Trebuia să accept situaţia. E ora 4. Abia dacă am aţipit niţel. Dimineaţa analizele. O grămadă de sânge, de parcă eram donator benevol.

A doua zi fac inventarul colegilor de salon. Primul contact vizual cu vecinul de pat care mă fixa cu privirea de vreo 5 minute. Îi adresez câteva cuvinte. Nu reacţionează. Am aflat apoi că nu auzea prea bine. Al doilea un domn inginer mai dezgheţat la minte. Al treilea mi-a reţinut atenţia în mod special. Avea un fel de cocoaşă. Mi-a spus ulterior că are coloana vertebrală în formă de „S” şi din faţă şi din profil. M-au trecut fiorii. Avea şi probleme cardiace, iar în ziua în care m-am externat primeşte altă veste teribilă: avea şi hepatită de tip „C”. Despre cel cu numărul 4 (cel care mi-a deschis fereastra) nu vreau să vorbesc: îl urăsc, pentru că din cauza lui m-am trezit cu gâtul înţepenit şi cu spatele aşişderea.

A doua noapte iar nu pot să dorm. Am o sensibilitate exagerată şi chiar prostească. Îmi trebuie timp ca să mă adaptez undeva.

A treia noapte am stat de planton.

Trei nopţi de spital, trei nopţi de nesomn. M-am internat miercuri şi am ieşit sâmbătă (pe 01 august 2015).

Diabetul ăsta e foarte păcătos. Îţi afectează şi vederea. Dimineaţa ai vederea limpede, spre seară ţi se tulbură. Alteori ai vederea înceţoşată toată ziua. Noroc că în maşină am bunul obicei de a avea ochelari (mai multe perechi) pentru orice eventualitate. Iar eu la externare trebuia să conduc, să merg prin trafic care, în Ploieşti, e cam ca la Bucureşti. Până la Vălenii de Munte sunt vreo 40 kilometri.

Fraţilor şi surorilor aveţi grijă de sănătatea voastră. La orice semn neobişnuit pe care vi-l dă organismul vostru (pentru că el este foarte deştept, se autoreglează şi trimite semnale creierului pentru ca tu, fiinţă conştientă şi raţională, să ai grijă de el, să-l îngrijeşti) luaţi măsuri din timp. Nu faceţi ca mine să vă lăsaţi în voia sorţii cu zecile de ani.

Gheorghe BURDUJAN2015pat de spitalDa! Trebuia să se întâmple şi asta. Adică era de aşteptat la ce viaţă dezordonată am. Nu am mai fost internat în vreun spital din adolescenţă. Nici analizele nu mi le-am făcut cam tot de pe atunci. Eeeeee, dar vine o vreme pe care nu o poţi ocoli, nici..."Când mă analizez, mă detest. Când mă compar, mă prefer!"