NOAPTEA PRIVEA PE FEREASTRĂ
Când noaptea se așezase temeinic peste oraș, abia atunci ea mă luă de mână și mă conduse la mașina amicului ei… ploua… motorul începu să toarcă morocănos la început apoi tot mai hotărât… porneam către o țintă pe care eu nu o știam, nu o bănuiam… doar ea știa… ea știa întotdeauna totul… tot ce mi-ar face mie plăcere… nimeni nu vorbea… în mașină doar zgomotul ștergătoarelor de parbriz și zumzetul motorului… ploaia încetă la un moment dat. Mașina continua să se înșurubeze în noaptea profundă pe o șosea străină și pustie… am ieșit din oraș, am trecut de a doua localitate și ne-am oprit, în sfârșit, într-o comună departe de orașul pornirii la drum… A oprit și am coborât lângă gardul cimitirului din acea localitate. Ea dădu prima semnul vorbirii: Ssst, să nu vorbim, să nu facem zgomot și o luă înainte de parcă ar fi știut drumul de mai înainte. Am sărit peste gardul mic ca înălțime și ne-am strecurat printre cruci și morminte la lumina lunii care acum se lăfăia clară pe cerul lipsit de nori… Ne-am apropiat. În fața noastră se ivi parcă din senin o biserică mare ca un vapor imens ancorat la mal pe o mare liniștită. Am stat o clipă locului și am privit-o cu oarecare spaimă și emoție. Se profila pe cerul senin măreață și tutelară. Pentru că simți ezitarea mea, ea mă luă de mână și mă conduse cu grijă pe lângă zidul bisericii la o scară în spirală ce ducea la clopotniță. Am urcat toți trei și într-o tăcere totală ne-am așezat pe jos cu spatele rezemat de pereți. Tipul a dorit să spună ceva. Ssst, i-o reteză ea. Să nu vorbim. Să privim. Am picat toți trei într-un soi de meditație, un fel de reculegere, de meditație… Era liniștitor. Simțeam că ființa mea se umple de o pace roditoare. Era ceva ce nu înțelegeam, ceva care totuși făcea bine trupului și minții mele… Am închis ochii și am respirat adânc acea liniște. M-am detașat mental de cei doi și-mi umpleam ființa de o bucurie rarisimă… N-am mai trăit niciodată acel tip de experiență. Am stat așa cam o jumătate de oră. Apoi am coborât și ne-am întors la mașină pe aceleași cărări pe care venisem. Bărbatul porni motorul, întoarse mașina și porni înapoi spre oraș.
De ce am făcut acel drum, la acea biserică aflată cam la 50 de kilometri distanță de oraș? Mi-am exprimat nedumerirea. Ea mă luă de mână și-mi șopti cu acea voce numai a ei, voce pe care nimeni pe lume nu o putea avea: Pentru tine am venit, pentru tine am făcut această călătorie și am stat în clopotniță, cu gândul și sigură fiind că-ți va da un nou imbold să mai scrii ceva…
