NEMIȘCARE
…ce aș mai putea când chiar de-aș putea puterea străină mi-i… străină de trupul cel sfânt care sunt oare?, prefăcut și durut la focul arzândelor fecioare cu ulcioare pe umeri ca aripi de înger… ah, „efectul razelor gama asupra anemonelor”… laminat la rece și tras pe roata infailibilă a imposibilului cotidian… cum aș mai putea clădi o scară treaptă cu treaptă la piscul semeț să tânjesc, să mă târăsc, să mă supun orbește îmbrățișând însăși fără de speranța măreție a Fetei-Morgana… cum… și în ce fel… atât de pur condor, condor cu aripi desfăcute îmi încerc văzduhul circular, văzduhul meu peste munți și oceane către piscul semeț pe care stă ea… privirea mea-i de ceață, zorul meu peste mine însumi, mă înalț, o iată-mă în sfârșit mă-nalț purtat de aburii fierbinți ai celor cu iubire încă și mai spre înălțimi e zborul meu împins parcă de suflul celor cu uimire și neînțelegere. Punct pe boltă iată sunt de nostalgie … fum albastru… chiar neant… De-aici privirea-mi e spre cea care mă doare și ce văd e NEMIȘCARE…
