ARGUMENTUL EMFAZEI

Graba şi lipsa de metodă analitică, tonul emfatic şi, nu rareori, apocrifa definesc cartea „Vernisaje Elective” a criticului de artă Valentin Ciucă.

Afirmaţia din „Argument” că „Vernisaje elective”,cu rare excepții, sunt circumscrise ariei spirituale moldave…”, pe lângă faptul că divulgă latura contradictorie şi superficială a scriiturii cronicarului plastic, pune în discuție, cu o lipsă de înţelegere a proporţiilor considerabilă, problema delimitării patrimoniului artistic naţional pe criterii geografice. Locul de naştere al unui artist nu poate desemna o „arie spirituală” caligrafiată geografic în interiorul unei culturi naționale preexistente. Așa, de pildă, ne-am putea întreba cărei arii spirituale aparţin Eminescu, Blaga, Brâncuşi, Grigorescu? Răspunsul este unul singur: ei aparţin ariei spirituale româneşti, indiferent în ce loc al ţării s-au născut!

Trecând la substanța propriu-zisă a cărţii vom observa că, în aceeași notă de necenzurare a frazării, criticul de artă aduce (involuntar?) un deserviciu operei artistului în cauză. Cel mai elocvent exemplu îl constituie articolul dedicat pictorului C.D.Stahi („C.D. Stahi – expresivitatea naturii statice”), articol în care Valentin Ciucă face un, aş zice, ireverenţios periplu snob prin cultura universală înşiruind o sumă de 25 de nume sonore şi mai puțin sonore dintre care numai doi români: G. Călinescu şi Alexandru Busuioceanu. Nu-i vom cita pe toţi, din motive tehnice, ci-i vom pomeni doar pe Platon, Aristotel, Félibien, Cicero, Sfântul Augustin etc. Ce legătură au aceşti 25 cu opera pictorului român Stahi? Întrebarea rămâne în suspensie…

Cu excepția unor articole reuşite (cum sunt cele despre Vasile Dobrian, Dan Hatmanu, Petraşcu, Ion Petrovici, Spiru Vergulescu), volumul lui V. Ciucă pare a fi ilustrarea improvizaţiei desăvârşite. Foarte discutabilul eseu „O paralelă posibilă: Bacovia – Ensor” dezvăluie lipsa exerciţiului critic propriu-zis. Aici frazarea este dezorganizată prin lipsa de disciplină a metodei analitice iar intenţia criticului de a fi iniţiatic este compromisă în însăşi textura textului. Abia cu articolul despre Dan Hatmanu, „Avatarurile personajului”, se ajunge la o mulțumitoare construcţie în care stilul este fără stridenţe şi are o mai pronunţată si benefică limpezime.

Să mai adăugăm că şi expresivitatea este în suferinţă din pricina termenilor care sunt fie greşit folosiți, fie modificați sub aspect formal: „pictor de plein air” (p.72 și 113), dialog  superior” (p. 40) „realism iluzionist” (p.92), „plasticitate rară” (p.46), „Tonitza era un scriitor deghizat în pictor” şi „nudurile lui Tonitza au sugestii autohtone” (p. 32 și 71).

Se ştie că viaţa foarte talentatului pictor Aurel Băeşu a fost curmată brusc la 33 de ani. Totuşi Valentin Ciucă (atent şi documentat cronicar plastic?), formulează următoarea frază cu adevărat paradoxală: „Corespondenţa pictorului desfăşurată pe parcursul a aproape patru decenii…” (p.73). După cum se vede Aurel Băeşu a început să corespondeze încă înainte de a se naşte!

Cu acest ultim exemplu, „Vernisaje elective” dovedeşte că este un volum lipsit de cea mai elementară pedagogie a textului şi lovit de futilitate.