FATA CARE PLANGE

De fiecare dată mă primea în uşă semidezbrăcată. Sânii mari şi rotunzi de o fermitate inexplicabilă erau primii care mă salutau. Sfârcurile decente, cuminţi zâmbeau luminii de sub bluza-i albă, mereu albă. Capul lăsat pe-o parte, ochii sclipitori (de parcă tocmai băuse o sticlă de pepsi), zâmbetul larg, fără cuvinte. Intram şi mă aşezam la biroul ei. Ea se lăsa uşor, felin-alunecat-cuminte pe scaunul din faţa mea, de cealaltă parte. Cafeaua aburea în ceştile deja pregătite, scrumierea era la locul ei, între ceşti. Mă aştepta un A4 şi un pix. Trebuia să scriu… Începea ritualul: PRIVIREA!
Ne priveam. Ochi în ochi, pupilă în pupilă. Atât. Mişcarea era permisă doar mâinilor, ca să fumăm şi ca să ne terminăm cafeaua. Eu scriam ceva aiurea, un soi de scriitură „dada”, ea freca meticulos un pix, când la un capăt, când la celălalt. Era o mişcare perversă.
O jumătate de oră dura privirea. Nimeni nu clipea. Fata care plange începea să plângă.
– De ce plângi tu, Fată Frumoasă?
– Nu ştiu. Ai tu ceva care mă face să plâng…
Apoi, a chemare, întindeam mâna către ea. Mi-o prindea cu un gest de prinţesă şi aluneca pe lângă birou către mine. Cunoştea drumul. Ştia ce vreau, pentru că şi ea voia. Se lăsa uşor pe un genunchi, apoi pe celălalt… Zvâcnetul fiinţei mele era aproape dureros de fiecare dată…
La plecare o sărutam pe frunte 5 minute. Îi lăsam un semn, o mică floare roşie. Avea o frunte pufoasă, ca de piersică. Plecam. Mă conducea la uşă. Acelaşi zâmbet, acelaşi chip însorit, acelaşi ne-cuvânt pe buzele ei senzuale, aceiaşi sâni…
Paşii mei duceau un trup imponderabil, golit de energie… A doua zi urma să analizăm ceea ce am scris pe hârtia virginală…