CU TELEMEAUA PE MASĂ

2017

(Din tainele cuceririi bărbaților de către femei)

Nu mai știu în ce împrejurare colonelul X îmi făcuse cunoștință cu ea. Era pe vremea împușcatului când o mâncare mai consistentă se găsea foarte greu. A găsi ceva demn de atenția unui stomac mai  fin era o adevărată aventură în acele vremuri…

Doamna despre care e vorba-n propoziție își anunțase cu surle și trâmbițe o vizită măreață (și creață) la subsemnatul. M-am pregătit, cum am știut eu mai bine, s-o aștept. Că ce era să fac? Să dau cu piciorul bunătății de bunăciune parcă era prea de tot, spre păcat așa… Un duș, o cafeluță (poate că era nechezol, nu mai știu…), un lichior de cafea, niște bombonele acolo și mai știu eu ce, ca să avem motiv de „taclale”.

Vine duduia. Fardată, machiată și dată cu de toate alea, cu ce știu femeile să se dea, ca să înșele vigilența estetică a bărbatului. O pup, o primesc, o așez ușor pe fotoliu, mai bâjbâind câte ceva, ce era de bâjbâit pe acolo.

Dar ea, se ridică și desface o plasă, pe care abia atunci am observat-o și scoate din ea o bucată de brânză-telemea pe care o pune de-a dreptul pe masă. Apoi își ia locul pe fotoliu și privește insistent către mine.

Tace. Tac și eu. Se uită la mine, mă uit la ea și iar se uită la mine și iarăși mă uit la ea. Neînțelegând prea bine despre ce e vorba îndrăznesc și întreb: ce e cu brânza asta pe masă, printre paharele cu lichior și ceștile de cafea? Cum, te faci că nu înțelegi? Tu știi cât am umblat ea ca să fac rost de ea? Și m-a costat ceva bani, articulă scufița cu glas cristalin. Aha, zic. Auzi, tu ai poșetă? Da, zice ea. Nu vrei s-o deschizi tu un pic să-ți pun ceva acolo? Cum să nu, se învioră ea și deschise larg gura poșetei din vinilin albastru-vulgar. Atunci am luat telemeaua de pe masă și i-am tuflit-o-n geanta ei încăpătoare. Acum ia-n deschide mătăluță ușa și du-te de unde-ai venit. Dar du-teeeee, să nu te mai văd…
Să mă mai acuze cineva că am devenit misogin, no…

Lasă un răspuns