SIMONA HALEP A PIERDUT DIN CAUZA NOASTRĂ!

2017

Simona a ratat șansa de e deveni numărul 1 mondial și, mai ales, de a câștiga primul ei trofeu de Mare Șlemm. A jucat bine. A fost mereu la conducere, dar apropierea victoriei a prăbușit-o interior. La această nereușită am contribuit, într-o proporție covârșitoare, noi, cei de acasă, o parte tâmpă a presei, comentatori agasanți și ziariști tembeli care o și vedeau câștigătoare.

Ne-am adunat prin parcuri, Pro tv a preluat transmisia, și-a trimis reprezentanți speciali, ne-am adunat prin restaurante și baruri ca să ce? să punem presiune și mai mare pe umerii Simonei. Toată această energie dezlănțuită și  dobitoacă, manifestată înainte de ora meciului au influențat-o  fără doar și poate pe Simona Halep (pentru că energia se transmite în eter și este captată de persoana care a declanșat-o). A influențat-o negativ! În loc s-o lăsăm în pace să-și joace ea cum știe mai bine meciul și abia apoi să ne bucurăm, să ieșim în stradă, s-o așteptăm la aeroport cu mii, zeci de mii de flori pe care le merită din plin, noi ne-am apucat deja să-i sărbătorim victoria ipotetică, am cocoțat-o pe primul loc mondial, am văzut-o cu trofeul în brațe. Nimeni, dar aproape nimeni, cu excepția câtorva sceptici realiști (printre care sunt și eu) nu a gândit, cum era și normal, că Simona nu câștigase încă nimic și că în fața ei se va afla o adversară de temut, de care va trebui să treacă. Și N-a trecut de această tânără și sălbatică Jelena Ostapenko! Am știut că n-o va învinge din momentul intrării pe teren: Ostapenko a intrat cu fruntea sus, cu pieptul înainte, zâmbind destinsă, bucurându-se de această sărbătoare a tenisului mondial. A salutat ca un copil (cum și este de fapt) publicul extrem de numeros. Simona a intrat cu capul plecat cu umerii adunați în față împovărata de responsabilitatea pe care NOI i-am pus-o pe umerii ei mici.

Simona astăzi nu a jucat tenis. Și-a jucat trofeul și numărul 1 în lume. A abordat acest meci cu o presiune imensă. Toată lumea a considerat-o „mare favorită”. Nimeni nu credea că s-ar putea să și piardă.

Ostapenko a jucat o simplă partidă de tenis (ca toate celelalte), neavând nicio apăsare, nicio responsabilitate, nicio presiune. A jucat cu bucurie, fericită că o poate face.
Simona a jucat de parcă și-ar fi spus: „Of, mai am încă un meci greu de trecut ca să câștig o dată”. Toată credința noastră tâmpită în victoria ei fără dubii a făcut-o și pe ea să declare cu nesăbuință: „Nu-mi doresc set decisiv în finală” Adică și ea a început să se vadă pe primul loc în lume ținând trofeul în brațe. Nici ea nu credea că va fi învinsă. Dar de la ce NI SE PARE nouă că va fi, până la ce poate duce psihicul, constructul nostru fizico-psihic, este o mare diferență.

Imaginea celor două, în pauze, a fost de asemenea grăitoare: Simona, deși conducea stătea cu capul aplecat și umerii adunați. Ostapenko, deși era condusă, radia de tinerețe și de bucuria evenimentului de a juca tenis împotriva atâtor spectatori. A fost încă o fotografie a celei care va învinge.

 

CÂTE CEVA DESPRE DESTIN, ÎNTÂMPLARE ȘI NOROC

Simona Halep ar fi trebuit să iasă din turneul de la Paris în sferturile de finală, în meciul cu Svitolina.

Simona era condusă la seturi, iar Svitolina avea minge de meci. Atunci s-a produs un lucru incredibil, ceva asemănător unui miracol, ceva care m-a făcut să cred că a fost mâna divinității și că Simona Halep a fost „aleasă” pentru a câștiga, anul acesta, Roland Garros. La mingea de meci a Svitolinei, Simona returnează, mingea lovește fileul și cade în terenul Svitolinei fără ca aceasta s-o mai poată ajunge. Din acel moment-miracol, care a salvat-o pe Simona, ea nu a mai pierdut nimic și a câștigat meciul eliminând-o pe Svitolina în sferturile de finală.

Astăzi, în finală, a avut loc același miracol (deși un miracol nu se poate repeta în mod identitic), dar de data aceasta în favoarea Jelenei Ostapenko. Simona conducea cu un set, iar scorul în setul 2 era 3-3. Mingea Elenei Ostapenko lovește fileul și cade în terenul Simonei, fără ca aceasta s-o mai poată ajunge. Ostapenko câștigă punctul și ia conducerea. Apoi nu s-a mai oprit până la finalul partidei.

Acum, divinitatea a fost de partea Jelenei Ostapenko. În fața acestor adevărate întâmplări fabuloase care nu mai țin de omenescul din noi, nu poți face nimic. Ceea ce i-a dăruit Dumnezeu, în sferturi de finală, în meciul cu Svitolina, i-a fost luat în finală, în meciul cu Ostapenko…

Nu comentez mai mult despre destin, întâmplare și noroc-divin, dar mă gândesc că dacă noi, imensa masă de oameni care o iubim necondiționat pe Simona, am fi fost mai responsabili și nu am fi pus atâta presiune pe umerii ei, această șansă de a câștiga cel mai frumos trofeu al carierei sale poate că s-ar fi împlinit.

E inutil să spun câtă tristețe mi-a lăsat în suflet înfrângerea Simonei.

Lasă un răspuns