LECȚIA BIBLICĂ A LABRADORULUI

2017

Astăzi un câine mi-a oferit o lecție pe care nu voi uita prea curând.

În curtea în care locuiesc se află un câine superb: un labrador auriu de dimensiuni impresionante. Când îi este foame are un lătrat specific. Îl recunosc: acesta e lătrat de foame, acesta e lătrat la pisică, celălalt pentru persoane străine. Nu scheaună niciodată, cum fac alți câini. Nu o face pentru că nu e de demnitate lui să ceară scheunând. Nu, el latră, ca să se știe… Ori îmi dați, ori nu, pare să spună el.
Astăzi i-am auzit lătratul pentru hrană. Am pregătit resturile de la o zburătoare pe care tocmai o scăpasem în oala de ciorbă plus alte câteva bunătăți pentru câine și m-am înfățișat în fața labradorului care, văzându-mă și-a întețit lătratul scurt și a început să dea din coadă. Trec pe lângă el, mă duc la vasul său pe care îl umplu cu cele ce i-am adus. De obicei câinele era lângă picioarele mele și abia mă lăsa să-i deșert conținutul vasului meu împingându-mă cu corpul și băgându-și botul înainte de vreme. Mereu mă luptam cu el până să-i las mâncarea. Astăzi, minune mare! Labradorul meu stătea în fund în spatele meu și se uita la mine. În schimb din cușca lui a țâșnit afară un maidanez slab-slab de i se vedeau coastele. S-a repezit ca un apucat către vasul cu mâncare pe care a început s-o înfulece la propriu, înecându-se din când în când la oasele mai mari. Am rămas uimit, neînțelegând nimic. Mă așteptam ca labradorul să-i sară furios la beregată și să-și adjudece hrana. Dar el nu, stătea pe coadă și parcă chiar avea o expresie de mulțumire pe chip. M-am prefăcut că plec și m-am ascuns după o mașină continuând să privesc minunea. Credeam că labradorul va reacționa într-un fel. Dar nu, nu s-a întâmplat nimic. Maidanezul a mâncat tot și s-a retras în cușcă la umbră.

Carevasăzică așa: câinele meu stătea în soare și-și oferea casa și hrana unui maidanez jigărit care avea nevoie urgentă de hrană și odihnă. De unde această atitudine la un câine? De unde și de când gesturi atât de umane la un animal? Precizez că nu putea fi vorba de sex deoarece labradorul (o femelă) este sterilizat/ă.

M-am întors în casă și am rămas multă vreme pe gânduri. Oare câți oameni ar fi în stare să facă gestul pe care, astăzi, l-a făcut labradorul din curtea mea?

Câți oameni și-ar oferi casa și hrana unui boschetar pentru a nu-l lăsa să moară de foame și de căldură. (În paranteză fie spus, eu am văzut cu ochii mei cum o pisică a murit de căldură în zilele când a fost cod roșu de caniculă).
Revin: Câți oameni ar fi în stare? Mi-e teamă că niciunul sau, în cel mai bun caz, foarte-foarte puțini.

Din acest motiv am considerat lecția labradorului ca fiind una biblică: „dă-ți haina de pe tine și hrana pe care o ai celui ce are nevoie de ele” (spune pe undeva în Biblie…)

Lasă un răspuns