ÎNTÂLNIREA CU ÎNGERA

Îmi dăduse întâlnire. Dorea să ne cunoaştem. Şi eu doream acelaşi lucru, aşa că stăteam cu coarnele date pe spate şi cu ochii beliţi pe cer ca să văd când are de gând Tălpăşiţa aia mică să se-nfiripe. Fumasem deja un pachet de ţigări. Mi se-mpupăzau ochii de-atâta privire. Deodată cerul, în loc să se întunece, se lumină feeric de parcă ar fi izvorât atunci, din neant, un fulger globular de aur. Se apropie şi căpătă o formă ciudată la început apoi se desluşi a fi o aripată imensă de culoare albă. Mai dădu de două ori din aripi şi ateriză lin lângă mine: era o îngeră. Tălpăşiţa îmi trase clapa, va să zică…
“- Dacă vrei să mă cunooooşti… invită-mă la masă…” zise îngera şi, ruşinată parcă, îşi adună aripile pe lângă corp…
Hooopa!, îngera după ce că e îngeră, mai şi vorbeşte
– Tu nu eşti Îngera (zic). Îngera nu manâncă, ea trăieşte cu aer, hrana ei este divinitatea şi eterul de pe Câmpiile Elizee, ea zboară printre aştri cu nume de zei, străbate Universul cu o singură aripă, dacă vrea, ea nu vorbeşte pentru că însăşi EA este cuvântul care se rosteşte pe sine… Şi chiar dacă ar mânca, îngera mea nu mi-ar cere s-o invit la masă… Şi-apoi nici nu ştiu dacă ea e blondă?!
– “Nuuuu, aia e altă îngeră. Îngera despre care vorbeşti tu este una virtuală, care există numai în capul tău, în închipuirea ta, dar eu sunt aici şi sunt prezentă, dovadă că-ţi vorbesc cu vorbe nu cu idei.” (continuă îngera).
– Şi de ce te-aş invita eu la masă, de ce tocmai la masă? De ce să nu te invit eu la o plimbare, să stăm de vorbă, să schimbăm ceva impresii, vedem noi…
“- Nuuuuu (mă-ntrerupse ea), nu la plimbare, ci la masă, ca să mâncăm şi noi ca oamenii – ?!? – şi……. ca să mă cunoooşti, nu doreai tu să mă cunooooşti?” (Aici nu minţea. Mereu am dorit să cunosc o îngeră)
– Sigur că doresc să te cunosc, doar te aştept de o mie de ani, numai că acum, nu pot, vezi tu am şi eu o jenă… (Priveam cu teamă în jur să nu apară Tălpăşiţa).
“Atunci nu mă cunoşti!” mai zise ea cu multă horărâre, şi, în fâlfâit de aripi, dispăru…