MADLENA DE AZI – FEMEIA VULPE

Totul a început pe vremea răposatului Netlog (cine știe cunoaște). Nu știu cum am dat-o de-am cotito-o de ne-am „împrietenit”, virtual firește… Vreo patru sute de kilometri se așterneau sănătos între orașele-n care domiciliam fiecare… Mai ziceam eu o vorbă, mai zicea ea o vorbuliță, de pe public pe privat, mai la stânga, mai la dreapta că la un moment dat s-a pus în discuție chestiunea cunoașterii, a întâlnirii bot în bot sau față către față (ca să fiu elegant în exprimare…). Femeia avea poze pe profil. Nu pot să spun că nu-mi plăcea cum arăta (dacă erau pozele ei, desigur) și era meșteșugită-n vorbulițe. Par exemplu: mă sună într-o zi de vară. Ce faci? Mă întreabă. Ce să fac, p-acilea-șa, prin casă cu treburi diurne… Daaaa, eu sunt în cadă, goală, și fac o baie caldă. Foarte bine, zic. O să te simți mai senină după… Și mi-ar plăcea, continuă ea, clipocindu-și apa ca să fie mai convingătoare și să „văd” eu că nu minte, și mi-ar plăcea să fii aici, cu mine, să fim împreună, să mă pătruuunzi… Ultimul cuvânt îl prelungi nefiresc de mult… Cum adică să te pătrund am întrebat eu făcând pe prostul (cum și sunt, de altfel…)? Și unde să te pătrund? Ei, la dracu, în ureche. Zise scurt și-mi închise telefonul în nas, dacă vă imaginați…

Am crezut că povestea noastră a fost limpede și că s-a sfârșit așa cum începuse. Niente… Căci a doua zi mă sună iarăși. Hai să ne întâlnim, vrei să ne întâlnim, să ne cunoaștem? Era serioasă. Cred că dorea asta cu sinceritate. Am stat o clipă în cumpănă. Era cam dificil de pus în practică un astfel de plan. Eu aici, ea acolo la 400 de km. distanță, hmm, cam nasol. Mașină, cheltuieli, drum obositor, căldură mare mon șer, dacă mă-nțelegi. Totuși am zis da. De acord, hai să ne vedem. Am stabilit ziua în care eu voi fi în carne și oase-n orașul ei.

A sosit și momentul. Am plecat dimineața devreme și am ajuns în orașul domiciliului său pe la orele 16. Am sunat-o. Iaca am ajuns. Sunt aici. Ce facem, unde ne întâlnim? Răspunsul ei fu năucitor. Daaa, mă inviți la masă? Am rămas fără grai… Care va să zică așa. Am străbătut, sub soarele torid de vară,  465 de kilometri (ca să fiu exact) numai pentru a o invita pe doamna la masă? Am privit în sus, am privit la stânga, am privit la dreapta, apoi în pământ… Am închis cu gesturi alese telefonul, m-am urcat la volan și m-am întors acasă. Am ajuns seara târziu spre noapte. Eram chiaun. Adică terminat, mort-copt.

Femeia asta mi-a pus în față oglinda prostiei mele care nu-i de colo. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori în viața asta de dOO parale să mă privesc în ea cu duioșie…