„Baciul” prozei, uriaşul la trup și la ,,hire”. Fănuş Neagu, a dictat, cu o rar întâlnită candoare, un ,,decret unic” pe literatura română: „Constantin Preda este, poate, cel mai talentat poet tânăr din România. El are darul de a lumina un pământ bogat şi de a umple cerul cu flori și miresme. Poezia sa e limpede și răcoroasă ca boarea dimineții”.

Blajinul Gheorghe Pituț l-a numit, cu generozitate, ,,poet de excepție din rândul tinerei generaţii, al celei mai fragede poezii româneşti”, iar ieşeanul Emil Brumaru nu se sfieşte să scrie despre el: „Constantin Preda are atâta har de risipit, încât toate editurile, în aceeași zi, i-ar putea scoate fiecare câte o plachetă”. La fel, criticul literar Constantin Sorescu afirmă despre autorul de față că: ,,Dacă-l atingi cu o floare, se preface într-un căuş de lacrimi (…). În poezie el serafizează cotidianul. Rezultă o lume de basm candidă, înmuiată-n iodul contingentului”

Alex Ştefănescu spune despre Constantin Preda: „L-aş porecli extraterestru, dacă n-aş şti că-n realitate e foarte terestru, în sensul grav și nobil al cuvântului…”

S-a scris, aşadar, mult, frumos, generos despre Constantin Preda de la apariţia sa ca poet şi până la marginile clipei de azi. Cu toate acestea, surprinzător, nu s-a încumetat nimeni încă să ne dea un studiu solid, întemeiat firesc pe realitățile intrinseci ale poeziei sale. A funcţionat, în cazul lui, ceea ce am putea numi legea simpatiei generalizate, în virtutea căreia s-a bătut foarte multă monedă pe cultivarea unui portret uşor idealizat al autorului, fără a se merge aplicat pe analiza critică propriu-zisă a poeziei sale.

Emotivitatea receptării unui nou „copil minune” să fi aburit poate prea mult dioptriile criticilor, încât aceștia să schieze, oarecum „îmbrobodiți”, pe nişte schiuri strâmbe, false? Evident că nu.

Ivirea în spațiul poeziei româneşti a lui Constantin Preda s-a petrecut sub pecetea senzaționalului, întrunind unanimitatea tuturor vocilor abilitate să dea asemenea certificate de valoare pe acest teritoriu. Nici nu se putea întâmpla altfel în fața unor asemenea versuri: ,,se-ntâmplă o zi/ în care doarme pe inima mea o rază// și cu privighetori în glas/ înalt tristețea la cer// scriu deh pe uşa lacrimei/ lepăd mănuşa (fără să cadă vreun înger)/ și-i împletesc mării două cozi lungi aurii//cu o sută de zboruri caut un nor/ în care să-mi îngrop strălucirea” (Op. cit. „Fiecare cu steaua lui”).

Cartea de față: „Te-am iubit soldăţeşte, cu dragostea unui întreg regiment”, constituie o selecție canalizată îndeosebi pe o singură idee: a erosului. Aşadar, avem, în cazul acesta, nu numai o antologie construită pe un singur filon, cel erotic, ci o „carte a cărților” lui Constantin Preda, un soi de jurnal intim – oglindă a laboratorului său liric – realizată la încheierea a ceea ce am putea numi o primă etapă a creației sale poetice.

„Lacrima poetică” a lui Constantin Preda este adunată cu multă migală în „Lăcrimariu” (firul roşu al unei alte apariții editoriale): „molivda toamnei, lămâițe jilave, lumânări și tuie, mirese la fotograf, licsăndrie“ (p. 8), ,,ceara albă a verii, sigilii de castitate, cuminecare, urme de jderi, foc tainic, candele de tei.” (p. 11), „sărbătoarea pinului, iubire și adulter, biserici de fum, vin adânc, dafiniță, general de paie, mireasă începută, roua de pe gene.” (p. 21), „incendiu de ghiocei, dunăriță, caldă trădare, muzici de căpestre, bătaie de gene, hostie, cărăbuş urcat în podul palmei, somnul din fagure, poet septentrional” (p.38) etc.

Întreaga creație a lui Constantin Preda este situată în zona de vârf a poeziei adevărate, adică în perimetrul său cel mai viabil estetic.

(Visited 96 times, 1 visits today)