POETUL GHEORGHE IOVA

Textele produse de GENERATIA 80 (fie poezie, fie proză) se alcătuiesc într-un exerciţiu asiduu de distrugere a raporturilor de valoare, sunt o permanentă luptă cu sintaxa, fiind mereu (chiar programatic) neconcesive. Scrierile optzeciştilor se refuză lecturii comode, uşor digerabile.

Alături de Ion Stratan, Mircea Nedelciu, Traian T, Coșovei, Mircea Cărtărescu, Gh. Iova este, fără îndoială, un autor valoros şi paradoxal în acelaşi timp. Proza sa, mai cu seamă, interferează paradoxurile: „Visam o propoziţie pe sonoritatea asta. O proză ca o facere de loc. Altădată o proză ca un teren de golf. Pământ cu iarbă din anii 68-73. Pe malul apei tufele ierbii ca nişte labe de felină, ca nişte poduri moi de talpă. Albastrul dă nuanța ierbii verzi” (op. cit. „Texteiova” , ed. Cartea Românească, 1992.)

Desigur greşesc cei care se grăbesc să califice într-un fel sau altul (din punctul de vedere al situării pe o scară a valorilor arbitrară) scrierea lui Gh. Iova. Realitatea textelor sale nu se referă la realitate, logica scrierilor sale nu este logică, controlarea expresiei în actul expunerii este liberă, speculaţia, textualizarea se află la ele acasă: „(…) calculez istm ca invers a lui sund,/ propoziţiile bune sunt din blancuri şi punct.// făcând, ocolind localizarea pe terciul creț/ avem că limitată e sprijinirea de os pe os/ de montat bucăți articulaţii ale craniului//  voluntas sive intelligentia. căscioare şi oscioare,/ revolta cărnurilor mici, aici e aici./ fără mulţimea oaselor capului, eu nu îmi permit să gândesc.” (op. cit. „Călare pe muşcătură” ed. Paralele 45, 1998.), „(…) Totul e-n tine. Versul se versește. Dai ghes/ la ghers. Înealte, încalță-te, Mergi tu, talpa stă în ceea/ ce tălpui. Tălpice catalige. Inflige.” (op.cit. „Călare pe muşcătură”). Poemele lui Gh. Iova se transformă într-un şir de semne nelegate între ele decât prin aceea că sunt trasate unele după altele, sugerând o discontinuitate a semnelor, inexplicabile în sine şi ciudat articulate intre ele.

Mai există o lectură care s-ar putea numi textuală. Adică una care nu-şi propune să tragă concluzii, să se folosească de text pentru îmbogăţirea unui capital de idei. Astfel Gh. Iova, prin sintaxa frazei sale ne permite să-i disociem ideile. Forța literară a unei contradicţii va fi cu atât mai mare cu cât părţile aflate în conflict, din punctul de vedere sintactic, vor fi cât mai întrepătrunse. Este cazul cărţii semnate Iova: „De câţi oameni e nevoie pentru sfârşitul lumii” (Ed. „Paralela 45”).

Cuvintele sale funcţionează în aşa fel încât sugerează deplasarea frontierei dintre literatură şi nonliteratură: „Am visat un vis însă calul căla podul podidea textul textua după cum versul popular se imită” (op.cit. „1973. Sintaxa libertăţii de a spune”, ed. „AXA”, 1998).

Transformarea realului în ireal nu se opreşte aici. Realităţile concrete se metamor-fozează în reflexele lor ideale, în imaginile lor verbale, toate acestea îşi urmează în însuşi miezul imaginilor si al fluxului verbal ce le exprimă ascunsul lor travaliu de deteriorare, astfel încât se poate spune că lumea lucrurilor reale este abolită prin magia negativă a scriiturii…

Părinte şi copil totodată al operei sale, adăugat ca o carte cărţilor pe care le-a comis, Gh. Iova nu poate fi înțeles ca scriitor fără opera sa lângă sine iar opera sa nu poate fi înţeleasă fără prezența autorului său lângă dânsa…

Confruntarea scriitorului Gh. Iova cu publicul, ori de câte ori aceasta s-a întâmplat, a fost rarisimă din punctul de vedere al originalității. Se încheia, mai totdeauna, apoteotic prin cuvintele autorului: „Am venit aici ca să tac! Important este în câte cuvinte am reuşit să fac asta.”