DOUĂ PICIOARE TRECEAU STRADA SAU DESPRE LEGEA COMPENSATIEI

Am primit un mesaj privat în care mi se face observaţia că aş fi prea vehement în textul „Vitejia de dincolo de mască”. Iubita mea corespondentă îmi mai spunea că aş fi uşor misogin…
Mi-am amintit imediat de întâmplarea pe care am trăit-o săptămâna trecută. Mă întorceam din Moldova. Eram la volan. Miezul zilei. Caniculă mare. Şoseaua aglomerată. În centrul Buzăului se mergea deja în coloană, „bară la bară”. La un moment dat maşina din faţa mea opreşte obligându-ne pe toţi cei aflaţi în spatele ei, să frânăm la comandă. De ce se oprise individul? Nu era niciun semafor în zonă, nici vreun agent de poliţie. Foarte curând mă dumiresc: prin faţa sa treceau tacticos două picioare în pantaloni scurţi (trebuie să recunosc că nu erau chiar „două picioare”, ci nişte craci adevăraţi – pardon de expresie). Prima mea reacţie a fost să-l clacsonez pe individ, deoerece în acel loc nu era o trecere de pietoni. Dar cum omul n-avea de gând să se mişte până nu-şi „clătea ochii” bine de tot, am trecut la filosofare: domnule, cât de proşti sunt unii bărbaţi! De parcă n-au mai văzut picioare de femeie. Dacă era o bătrânică bolnavă poate că ar fi fost în stare să treacă peste ea. Întrebaţi-mă cum arăta tipa? Habar n-am! Cine credeţi că se uita la tipă? Toată lumea privea acolo unde trebuie să te uiţi în astfel de ocazii. Întrebaţi-mă cum erau picioarele. Ştiu! Erau bune, bune rău de tot… În stare să te scoată din minţi…
că acolo unde există un plus, în mod obligatoriu trebuie să fie şi un minus (în compensaţie). Şi viceversa: unde avem un minus există, compensatoriu, un plus. Posesoarea acelor minunate picioare nu exista. Persoana care le purta era depersonalizată (ca să zic aşa). N-o poţi reţine ca imagine unitară (ca femeie în integralitatea ei), din cauza picioarelor care o purtau. Aş putea să jur că, în compensaţie, era o femeie ştearsă, lipsită de personalitate şi inteligenţă. Nu-ţi rămâne în cap decât forma picioarelor ei pe care dacă le poţi avea le uiţi imediat a doua zi, iar dacă nu le poţi avea le uiţi a treia zi…
Tot pe Legea compensatiei a lui Adler, sunt sigur că fiecare dintre noi a întâlnit în viaţă oameni urâţi fizic, dar care după 5 minute de discuţii devin incredibil de frumoşi şi invers, femei încântătoare ca aspect exterior până în momentul în care au ceva de spus (dacă au).
Masca de pe acest site ( şi de pe toate site-urile) joacă rolul compensatoriu de supapă pentru refularea unei absenţe. Ştiu, sută la sută (şi vă invit să mă contraziceţi), că dincolo de mască (înţelegând prin aceasta orice altă imagine în afară de chipul tău real), se ascunde, în compensaţie, nu neapărat o lipsă sau o carenţă, ci ceea ce credem noi (care ne ascundem) că poate fi o lipsă, o carenţă, o inadecvare a ceea ce suntem în realitate la demersul pe care-l facem pe site-uri…
Mai toate măştile se împart în două categorii: 1. sunt inteligente, romantice, meştere în mânuierea cuvântului şi a sentimentului şi 2. sunt brute subculturale, ameninţătoare, grobiene – persoane care-şi scot muşchii, pumnii şi picioarele la înaintare… Amintiţi-vă ce spunea marele savant Nicolae Iorga: „Şarpele nu e odios pentru că muşcă, ci pentru că se ascunde ca să muşte!”…
Cum funcţionează Legea compensatiei în cazul măştii? În prima categorie se află persoanele care au unul sau mai multe complexe de inferioritate generate fie de aspectul fizic (nesatisfăcător din punctul lor de vedere), fie de statutul social (nu vor să fie recunoscuţi /recunoscute). În cazul al doilea îşi ascund urâţenia spirituală, caracterul abject, imund (pentru că aceste persoane pot fi chiar frumoase din punctul de vedere fizic).
Foarte pe scurt: aproape axiomatic un om complexat este, compensatoriu, inteligent şi frumos spiritual; um om perfect (e cam mult spus, ştiu) din punctul de vedere fizic nu prea are cap, ci tărtăcuţă, nu prea are caracter, ci numai muşchi etc.

În ambele situaţii generalizările sunt excluse!